Umbrele oraşului
0Îmi place să mă uit la umbra unei clădiri căzând pe o altă clădire. De exemplu într-o zi eram pe o terasă care dădea într-un bulevard, stăteam şi mă holbam la maşinile care treceau, la şoferii care se claxonau nervoşi şi la cei câţiva oameni care se străduiau să-şi facă loc pe nişte trotinete electrice. Era o zi foarte caldă, deşi în miez de toamnă, cu un soare ciudat la culoare şi nevoia de a purta tricouri în octombrie.
Stăteam pe terasă, însoţită de alţi oameni, iar lumina era greu de descris, un galben care nu accepta un refuz, erai obligat să te scufunzi în el, să deschizi geamurile, uşile, să pleci, să umbli pe străzi, să-ţi arăţi pielea, să înmagazinezi binele, să închizi ochii, să stai locului câteva momente, să-ţi tragi sufletul, lucruri din astea. Şi pentru că era o aşa lumină, m-am uitat un pic mai atentă în jur şi am văzut peste drum o clădire foarte frumoasă, veche, cu o turlă. Pe clădirea asta se profila o umbră a unei alte clădiri, a cărei faţă puteam doar s-o ghicesc, un contur neobişnuit, acoperişul ca o pălărie şi corpul cu dantelării din piatră. Era clădirea pe a cărei terasă mă aflam eu şi la care nu mă uitasem vreodată cu atenţie.
Îmi place să mă plimb prin oraşe şi să mă prefac că ştiu ceva despre arhitectură, despre culori, despre forme, despre cutare sau cutare curent, îmi imaginez care-i treaba cu fiecare casă care mă atrage, îmi fac la mine-n cap o poveste, aici a stat cutare, aici - cutărică, această casă a fost construită în perioada aia. Îmi place să ţes istorii şi aşa apar tot felul de personaje din lumi paralele, care uneori invadează alte universuri.
Într-o zi, de exemplu, am trecut pe lângă o casă veche, cu etaj, iar printr-un geam mi s-a părut că am zărit o vioară. Mi-am zis pe loc că acolo trebuie să locuiască un lutier, unul extrem de priceput, care munceşte de zor toată noaptea, pentru că atunci se simte cel mai inspirat în munca sa migăloasă, iar dimineaţa adoarme cu geamul deschis, lângă vioara pe care tocmai a realizat-o. În altă zi, câteva luni mai târziu, am trecut din nou prin acel cartier şi de data asta geamul chiar era deschis. Am văzut în încăperea de la etaj o sfoară pe care erau agăţate mai multe viori neterminate şi am rămas cu gura căscată. Umbra casei cu viori se întindea peste casa cu iederă de peste drum, iar eu am luat-o la fugă pe străzi şi m-am oprit doar când am dat de un restaurat cu terasă, unde clienţii comentau un meci de fotbal.
Uneori, pe întuneric, atunci când pisicile ies pe străzi şi nu mai pot face diferenţa între umbre, dacă trebuie să merg undeva şi brusc mi se face frică, mă conving singură că în jur nu se întâmplă nimic necurat, că aşa cum eu mă tem, şi ceea ce nu se vede se teme de mine. Iar în timp ce eu merg curajoasă pe străzi neluminate, uitând de lumina din miezul zilei, în spatele meu casele prind curaj, îşi arată picioarele şi pornesc tiptil prin cartier, schimbă între ele locurile, fac piruete, îşi vizitează vecinii, chicotesc, iar câteodată, pentru că nu-şi mai găsesc drumul înapoi, rămân acolo unde le prinde dimineaţa. Aşa că să nu vă miraţi când nu pricepeţi de ce vă treziţi la voi în cameră, la voi în pat, la voi în pijamale, dar vă simţiţi ca şi cum v-aţi afla în viaţa altcuiva.
Se încarcă comentariile...
