Trei lei

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Te-ai oprit în pragul uşii. Ţi-ai urcat ghiozdanul pe spate. Căciula îţi stă strâmb pe frunte, dar nu-ţi spun. Te las să pleci aşa. Tu nu mă laşi. Îmi ceri „nişte bani“ ca să-ţi cumperi o sticlă cu apă. Nu mai ai timp să-ţi povestesc...

Tata venise de la muncă. Îşi aruncase geanta în locul ştiut, pe jos, în hol. (Nu ştiu cum, dar mirosul acelei genţi din vinilin, geantă de ceferist, îl regăsesc acum în geanta mea, o imitaţie de Samsonite. Tu ştii că nu sunt ceferist.) Mama a luat sufertaşul gol din geantă şi l-a spălat la chiuvetă. Cât s-a spălat tata la baie, mama a pus masa. Făcuse cartofi prăjiţi cu ceva carne. (Cartofii ăia erau mai buni decât cartofii tăi preferaţi de la McDonald’s).

Ne-am aşezat la masă. Şi pentru prima dată de când mâncam împreună, tata nu s-a aşezat în capul mesei. S-a aşezat lângă mine. Mama s-a aşezat în locul lui, după ce ne-a pus cartofii şi ceva carne în farfurii. Mâncam. Şi tata a întrebat: „Azi, pe ce-ai dat banii?“. Şi mama a raportat: pâine, lapte, nu cheltuiese mult. Tata a dat din cap aprobator. Şi mama a zis: „Ilie, vreau să-ţi spun că de câteva zile îmi lipsesc bani din portofel“.

Eu furasem «nişte bani» din portofel. Ca să-mi cumpăr plicuri cu timbre de la Poştă.

Mi-am ascuns privirea în cartofii din farfurie. Parcă voiam să mă ascund acolo, printre cei mai buni cartofi prăjiţi din lume. Eu furasem „nişte bani“ din portofel. Ca să-mi cumpăr plicuri cu timbre de la Poştă. (Tu nu ştii ce-i ăla un timbru, sunt sigur! Tu eşti obişnută cu abţibildurile de la promoţiile supermaketurilor, nişte prostii.) Eu şi colegii mei de clasă trăiam febra colecţionării timbrelor. Aveam un clasor cumpărat de mama. Aveam şi timbre foarte frumoase. Trei lei costa un plic cu timbre. Dar acolo găseam timbre banale, de mică valoare. În plicurile care costau cinci lei erau timbrele cu adevărat valoroase: domnitori români, tablouri de pictori români, mănăstirile Moldovei, făceam colecţii şi învăţam din timbre. (Tu „înveţi“ de pe tabletă.)

Şi atunci am simţit că dinţii îmi scrâşnesc, un miros sărat îmi coboară în vârful nasului şi o fierbinţeală cruntă îmi amorţeşte obrazul stâng. Am înghiţit dumicatul cu tot cu saliva sau cu sângele care îmi năvălise în gură. Şi tata a zis: „Să nu mai furi, băi! Eu aduc bani în casă asta! Din banii mei trăieşti! Ai auzit?“. Nu mai auzeam prea bine, dar am dat din cap speriat de palma încasată. Am căutat-o pe mama. Dar mama îşi ascunsese privirea în cartofi, ca o trădătoare, ca o pârâtoare, mă abandonase, conspirase cu cel care aducea banii în casă, trădătoareo! – am vrut să-i strig, dar ochii mi s-au umplut de lacrimi.

Am mâncat. Mama a spălat vasele. Tata s-a culcat. (Dar tu nu ştii cine sunt „tata“ şi „mama“. Nu i-ai cunoscut niciodată. Chipurile lor n-au apărut pe timbre şi nici nu vor fi vreodată pe abţibildurile de la supermarket.) De atunci, n-am mai colecţionat timbre. Mi-a fost ruşine să cer bani pentru timbre. Clasorul s-a pierdut prin casa aia, demult...

Caut „nişte bani“ în portofel. Îţi dau trei lei pentru apă. Ştiu că n-ai să-ţi cumperi apă...

Opinii

Mai multe de la Petre Barbu


Ultimele știri
Cele mai citite