Ca într-un film de Paolo Sorrentino sau pur şi simplu ca într-o după-amiază oarecare din viaţa noastră la sfârşit de vară, femeia îşi schimonosea chipul într-un urlet mut. Acolo, pe trotuar, în dreptul autobuzului, gura ei se deschidea şi se închidea ca şi cum ar fi strigat ceva, ca şi cum aerul nu ar fi fost tocmai de ajuns, în timp ce privea oricum dincolo de blocuri. Apoi autobuzul a plecat şi ultimul lucru pe care l-am mai văzut din silueta ei a fost halatul albastru. 

În blocul în care stăteam anul trecut am cunoscut o bătrână care locuia la etajul al cincilea, într-o garsonieră. Era atât de slabă încât atunci când trecea pe lângă tine nici nu ştiai sigur dacă ai văzut-o. Purta mereu batic şi într-o dimineaţă mi-a dezvăluit că se luptă de ani de zile cu gândacii enormi care-şi găsiseră locul în maţele clădirii. Fierbea apă şi o arunca aşa, clocotită, la ghenă. Spunea că astfel le venea de hac gângăniilor pentru cel puţin o săptămână. Aşa ar fi trebuit să facem cu toţii, dar pentru că n-o făceam noi, o făcea ea pentru toţi. 

De la ea am aflat toate teoriile conspiraţiei din bloc, cine a furat uşa de la intrare, cine a dat foc terasei, şi tot cu ajutorul ei şi al poveştilor sale am pierdut tramvaiul 36 într-o dimineaţă, lucru tragic, având în vedere cât de rar trecea acel tramvai. Femeia era singură. Trăia de zeci de ani într-o garsonieră, mereu o auzeai bodogănind când cobora scările pe întuneric şi uneori iarna ieşea la magazin îmbrăcată în nişte haine atât de subţiri încât frigul o învineţea până la întoarcerea în bloc. Era doar ea.

Mi-am aminti ieri şi de o femeie pe care am cunoscut-o în copilărie. Locuia pe strada noastră, într-o casă minusculă, galbenă, cu o curte la fel de îngustă şi un smochin uriaş la intrare, şi ţin minte că la un moment dat ne-a invitat pe mine şi pe bunica mea în vizită. Tot ce-mi mai amintesc din acea casă este un hol tare mic, o bucătărie ca de jucărie, în care am mâncat dulceaţă, o încăpere foarte curată, camera de oaspeţi, şi un perete plin de fotografii înrămate, cele mai multe cu fiica ei la diverse vârste. Femeia asta era mereu acasă doar cu fotografiile ei. Nici nu mai ştiu când a murit, doar că purta mereu o broboadă albă şi semăna cu o bunicuţă din poveşti (mai puţin când mingea copiilor ajungea în curtea ei şi refuza să le-o înapoieze, pe motiv că făceau gălăgie. Ceea ce nu era departe de adevăr). Oamenii care au cumpărat casa au păstrat în curte smochinul. Sau poate l-au tăiat şi sunt singura care-l mai vede acolo. 

Într-o noapte am visat că toţi bătrânii singuri, care ies la plimbare pe străzi, senini sau trişti, zâmbitori sau schimonosiţi de dureri, toţi se întâlnesc la o anumită oră într-un loc pe care noi, ceilalţi, nu-l cunoaştem. Se salută, vorbesc, uneori se înalţă zece centimetri deasupra pământului, mănâncă mere, gutui şi râd unii cu ceilalţi. Picioarele lor se mişcă atât de repede încât dau ture neîncetate, viaţa lor e lungă şi e înainte şi părul lor e negru sub baticuri şi pălării. Deocamdată nimic rău nu se poate întâmpla. Am visat că ei se întâlnesc acolo toţi, în locul acela secret, şi sunt bine. 

 

Citiţi AICI toate editorialele semnate de Lavinia Bălulescu

Pe Lavinia Bălulescu o găsiţi şi pe Ferma de gânduri.