Cînd, în prima zi de conced, am dat o fugă pînă la birou ca să mai fac nişte ultime verificări şi reglaje, udat florile, fixat temporizatoarele pentru acvariu şi pentru AC, plus alte chestii administrative, şi am văzut imensul meu scalar plutind inert pe o parte, am înlemnit! Nu se poate! Era cel drag, mare, cel frumos şi care nu a fost afectat la ultima mutare, dintr-o clădire în alta, cu calabalîc cu tot. Detalii în plus, aici. Neîncrezător, am ridicat în grabă capacul acvariului. Nu, nu murise! Parcă, abia perceptibil, se mişca. L-am atins apăsat şi a zbughit-o. Ufff, trăieşte!! Doar că, după puţine secunde cînd s-a oprit din înotat, şi-a pierdut poziţia verticală şi a revenit încet, spre suprafaţă, în aceeaşi poziţie anormală. Da, nu-i bine. Celălalt, din aceeaşi specie, puţin mai mic şi fără dungi, se tot apropie şi se retrage, într-un dans care ar aduce bine cu un ritual de împerechere. Verific apa. Să fie prea caldă? Nu, nu cred. Deşi ar fi e posibil, nu-mi amintesc temperatura recomandată speciei, totuşi cred că nici nu am ştiut-o vreodată; preventiv, scot din priză încălzitorul. Cu un pix aflat la îndemînă, îl mai agit o dată; îşi reia poziţia normală şi se ascunde în spatele filtrului de aer. Drace, dacă rămîne înţepenit acolo? Ce-aş putea face?

  Cîndva, cînd caraşii mei au avut probleme, ei îmi erau dragostea pe-atunci, m-am trezit cu ei umflaţi ca un balon, îmi amintesc că i-am scos din apă şi i-am ţinut în palmă cîteva secunde, cît să se zbată puţin. Pentru ca vezica înotătoare să se mai golească de aer. Altădată, tot cu ei, ştiu că am plecat şi ieşit în trombă pe poarta instituţiei cu destinaţia „cea mai apropiată alimentară”. De unde, m-am întors rapid cu un borcan de mazăre, citisem pe net că ajută dacă reuşesc să mănînce puţină. M-am bucurat că i-am salvat, chiar le plăceau boabele strivite între degete. Dar acum nu pot s-o şterg într-acolo, condiţiile pe-aici sînt mai restrictive. Sau mai proaste. Şi asta mai degrabă din motiv de oameni, decît de virus.

 Mda, nu-i bine deloc. Iar eu, în seara asta, trebuie să iau trenul spre alt oraş, pentru nişte zile de concediu.Vorbesc cu cineva la telefon şi mă sfătuieşte să las cheia cuiva, vreunui coleg, ca să mai treacă pe la el, să vadă ce se întîmplă. N-am prieteni, totuşi încerc cu-n SMS. Răspunsul vine rapid: „Îmi pare rău, cu asta nu te pot ajuta. Mona.” Mai am o idee: deschid calculatorul şi caut pe net despre „bolile scalarilor”, „scalar plutind pe o parte” etc... Păreri multe, oameni care se ceartă pe forumuri pentru lucruri văzute diferit, se acuză reciproc de necunoaştere, „Ai acvariul prea mic pentru atîţia peşti!!!” „Nu ştii nimic, îi chinuieşti, mai citeşte, băăă!”... Între timp, îmi amintesc de un coleg cu care mai vorbeam şi avea acelaşi hobby. Ba chiar venise să îi vadă în noua şi temporara locaţie, imediat după ce m-am mutat la etajul unu pe holul central. Sun, îl întreb, el e rece, convenţional, nu obţin nimic şi, abia la sfîrşit, îmi dau seama de ce, cînd mi-a răspuns la întrebarea cheie: da, era în concediu. E drept şi că am o dublură la cheia de la intrarea în birou, am dat-o unei colege pentru a-mi uda florile cînd mai lipsesc, dar cred că dacă-i spun despre ce este vorba şi că, dacă-l vede plutind, să îl scoată cu minciogul, o să-mi zică rapid că nu poate face aşa ceva, cu toate scuzele de care s-ar afla în stare; oricît de şef i-am fost şi poate i-oi mai fi. Şi o cred. În plus, nici mie nu mi-ar fi onorabilă ideea de a-l fi aruncat în vasul unui veceu de instituţie, ori, cu ochii aproape închişi şi cu respiraţia ţinută, în cel mai apropiat coş de gunoi.

Pe net, mai zice cineva despre nivelul prea mare de amoniac care ar cauza probleme sistemului nervos al peştilor. Oare asta să fie cauza? Eu, care nu schimb apa niciodată, an după an!... Dar, oricum, aşa a fost mereu, fără vreo problemă. În plus şi-n apărarea mea, de cîteva luni, am citit pe undeva despre furtunul de scos mizerii, am făcut rapid achiziţia, ba chiar l-am folosit în vreo trei rînduri, ultima dată chiar acum vreo săptămînă, două. Deci e clar că acvariul nu se află în cel mai mizerabil moment cu putinţă. Dar dacă temperatura ridicată a apei o fi accelerat procesul de descompunere? Aproape condamnat într-un proces de autoînvinovăţire, mă împac cu situaţia aparent fără ieşire, îmi iau adio de la dragul meu favorit şi plec spre concediul acordat de organele de stat.

La vreo săptămînă după, Copilul profită de un moment mort în concediul familiei şi de niscava treabă la slujbă acordată de astre către omamà, se agaţă de mîna ei, o însoţeşte în gară şi apoi în tren, în drumul către oraşul aflat cu vreo sută cinzeci de kilometri mai departe. În biroul instituţiei, primul drum este spre acvariul binecunoscut, ca să-şi salute micii prieteni. Dar vai!, uriaşul peşte scalar plutea într-o poziţie nefirească, pe-o parte. Vizibil contorsionat. Speriat, micuţul îl loveşte cu capătul unui pix aflat la îndemînă. Zgomotul surd îi dă verdictul bănuit. A murit! Un adult ar fi pus rapid normala etichetă de rigor mortis. Dar nu, uriaşul, chiar dacă aflat în poziţia aceea anormală, trăieşte. Pare paralizat, însă la o privire mai atentă se observă că înotătoarea laterală şi prea puţin cea codală se mişcă. Iar singura deplasare pe care o mai poate face, este cea de a se învîrti uşor, în cerc. Şi asta doar la suprafaţa apei, mai mult îi este imposibil să se scufunde. Pentru că nu era în birou, adunase departamentul într-o sală de şedinţă din vecinătate, micuţul o sună imediat pe cea revenită cu treabă la serviciu. Îi spune, aproape plîngînd, ce se întîmplă în acvariu. „Vezi, te-a aşteptat”, i se răspunde, conciliant. Deşi mic, piciul îşi dă seama care este urmarea firească; da, l-a aşteptat ca să-l mai vadă o dată, iar acum, îşi va da ultima suflare în linişte. Ca în poveştile pe care încă le mai citeşte. Şi se aşează, aşteptînd acest moment într-un fotoliu uriaş, unul care-l înghite aproape de tot. Oricum omamà e ocupată. Prietenul lui pare a-şi mai fi adunat din forţe şi parcă  are mai mult spor cînd se roteşte-n loc la suprafaţa apei. Îi pune mîncare, deşi cu greu se mai poate apropia de ea, în poziţia ţeapănă pe care o are. Deja a trecut o oră jumate, sacadată de ridicări din capcana fotoliului, priviri spre acvariu şi în gol, de atingeri; ca pentru a-i mai da un dram de căldură, de afecţiune, de energie. De ar simţi-o! Mai apasă o dată ecranul telefonului pentru încă un apel. Şedinţa nu s-a terminat. Un copil îi explică cu voce ridicată unui adult că nu ştie ce să facă. I se spune să-l ia cu el cînd vor pleca şi că poate vor reuşi să-l salveze cumva. El ştie că nu e aşa, toată lumea îl consideră mai matur decît i-ar da voie vîrsta. Şi că, cu toată bunăvoinţa mamei, salvarea este doar o iluzie. Mai ştie şi că oricum nu e bine ca peştele să rămînă în acvariu, dacă se prăpădeşte. Că apa este izvorul vieţii. Şi că acolo nu mai există nici melci şi nici peşti-sanitar, care ar putea să închidă fericit, în acest caz, lanţul trofic. În sfîrşit... Şi se apucă să caute ceva în care ar putea să îl ducă acasă, apoi la tren. Nimic... Uraaaa!, îşi aminteşte de o cutiuţă, cu rol de maternitate. I-au cumpărat-o cînd a văzut ceva pe pereţii acvariului, se bucura că ar putea fi icre şi aştepta să vadă care-i treaba cu lapţii. Dar n-a avut parte; a fost doar o nouă generaţie de melci. Deşi ecosistemul mai avea pe-atunci doar un singur exemplar, ştia că melcul este hermafrodit îşi poate schimba sexul şi aşa să apară şi puii. Ce mai, este un naturalist înnăscut! Nu dă uşor de ea, dar, după o căutare aproape insistentă, fără a face o mare dezordine în biroul lui omamà, deja o ţine în mînă. Ridică capacul acvariului, o fixează în apropierea bolnavului şi o scufundă în apă. Cu un mic efort o ridică. Dar vai, toată apa se scurge îndată; a uitat că pereţii laterali au fante care o lasă să circule, dar nu permit şi adulţilor să intre spre puiet. Deci nu-l poate transporta cu maternitatea de plastic! O, da!, la veceurile din capul holurilor pot fi sticle mari de plastic, în care femeia de serviciu pune apa cu care udă florile de pe holuri, la decantat. Le-a văzut de mai multe ori pe-acolo, erau înşirate de-a lungul peretelui şi chiar a întrebat ce rost au. Iar ele se pot tăia, ştie că este un foarfece în cana cu pixuri de pe birou. Nu, nu e niciuna. Totuşi, undeva, într-o cabină, pe un pervaz, sînt la scurs cîteva farfurioare de plastic şi, cu gura în jos, o jumătate dintr-o astfel de sticlă. Partea ei de jos, mai exact. Deja tăiată. Exact ceea ce trebuie! Se uită în jur, se ridică pe vîrfuri şi iese cu ea, ferind-o de privirile întîlnite în drum. Poate o fi murit căţelul pe care dom’ contabil îl ţine şi hrăneşte la uşa biroului său de la etajul unu. De-asta or fi fost pe-acolo. Dar nu mai contează. Chiar dacă ăsta este un mic furt şi nu e frumos ce face. În scurt timp, peştele este deja acolo, iar o sacoşă de Billa cuprinde şi ascunde totul. Iar peste puţin timp Copilul, însoţit de o mamă grăbită şi cu alte priorităţi în cap, iese nestingherit pe poarta unei instituţii, de-altfel, respectabile; ora de plecare a trenului se apropie.

Acasă, teribil de afectat de treaba asta, am dat direct într-o bulimie. Bere amestecată cu batoane energizante. Unul, una, două, trei.. Şi iar bere... Cred că, nici cînd i-am pierdut pe ai mei, n-am avut starea asta incomensurabilă. Ori poate nu-mi mai aduc eu bine aminte, au  fost întîmplate demult. Deşi, paradoxal, acum este vorba doar de un peşte.

Pentru puţin timp, sacoşa se odihneşte în holul unui apartament, micul protejat se roteşte în loc la suprafaţa apei, iar drumul continuă cu un taxi spre gară. Chiar dacă pînă la uşa maşinii, şi apoi spre tren, distanţa nu-i una mare, pentru un copil greutatea e destul de bine resimţită; dar strînge din dinţi, are voinţă. „Pot eu, îl duc singur.” Iar grijile mamei atenuează rapid răspunsul abia auzit. În tren, dragul scalar se va odihni în spatele unei banchete de Softrans. „Lasă-l acolo, că nu se întîmplă nimic. Unde vrei să-l ţii? Încurci lumea care trece pe culoar. Uite ai vărsat apă pe pantofii doamnei...”. Chiar dacă la început îi era teamă să se uite, intuind o dramă care poate veni în orice moment, la toate frînările bruşte, nu rare, băiatul  se ridică de la locul lui şi verifică starea micului protejat. Da, e bine. Încă e bine...

  Trenul îşi vede de treabă cu viteză ok şi condiţii bune în interior. Pe Wapp vine ciorna unei ordonanţe, cum că în 2021, pentru bugetari, nu vor mai fi creşterile salariale planificate. Kkt, învăţămîntul şi sănătatea le-au primit anticipat încă de acum doi ani, doar că atunci era alt partid la butoane; deh, unul mai lăcrimos. Iar alţii, ciuciu, nici măcar cînd este planificat! Împrăştii şi eu treaba asta printre amicii amploaiaţi, îi felicit pe cei care au votat greşit pentru ceea ce a ieşit, şi îi deplîng pe cei din domeniile care nu au sindicate pentru a face presiune. Sigur magistraţii şi alţii vor forţa mîna. Mă mai cert cu niscaiva persoane, unele chiar apropiate, pentru chestia asta cu votul. Totul e de rahat în lumea şi ziua de azi. Nimănui nu-i pasă de altcineva decît dacă, de pe urma asta, ar avea de cîştigat. Iar totul este subjugat unui singur gînd, chiar dacă spus doar pe interior: „Dar mie ce-mi iese?!” Oamenii, prietenii profitului, cum zicea şi Aristotel. Dar lasă, că din anul ce vine, mă voi schimba şi eu, nu-mi va păsa de nimeni şi mă va durea în cur de tot şi de toţi. Chiar din prima zi! Ce io-s mai fraier?!... Mda, desigur, nu ştiu cît de uşor mi-ar fi, eu cel care mă feresc să calc şi peste o albină dezorientată şi căzută pe asfalt, eu care dau de mîncare la toate mîţele şi cîinii simpatici şi ai nimănui din jurul blocului, ori salvez păianjenii apăruţi prin casă, scoţîndu-i afară în vreun şerveţel. În tren, m-am ridicat cu cinşpe minute înainte de ora ajungerii în staţie. Nu mai puteam sta. Apa s-a răcit, iar el, dragul de scalar, tot mai rigid. Am luat bagajele şi sacoşa din spatele scaunului şi m-am postat la uşa din dreapta, unde ştiam că e peronul pentru coborîre. Şi m-am pus pe privit în gol. Întunericul era înterupt, din loc în loc, de lumini şi de ghirlande luminoase de diferite culori. Unele clipeau. În alte condiţii, m-ar fi bucurat. Acum însă!...Cînd cineva mi-a spus că peronul e pe stînga, n-am dat importanţă, apoi, la insistente, am zis că nu, că e pe dreapta, că ştiu eu; plus altele, în gînd. Trenul era deja în oprit de ceva timp în staţie cînd, în ultimul moment, am coborît şi eu... pe partea stîngă.

Stau în bucătărie, am scos cu grijă sacoşa, am aşezat jumatea de bidon lîngă calorifer aşteptînd ca temperatura să crească treptat. Aş fi putut să adaug apă caldă, dar şocul termic ar putea să fie fatal. Mă dor ochii. El, nemişcat.

Ar fi trebuit să-l sun pe electrician. Să ştie dacă să vină mîine cum am stabilit pentru nişte reparaţii neterminate şi la ce oră. Doar că nu-mi pasă şi nici nu mă intereseză, cu electrica lui!

Am mîncat mult şi asta pe la zece noaptea, deşi eu nu fac aşa ceva. El parcă mişcă puţin din aripioara superioară. Puţin şi din coadă.

Mi-am uitat şi încărcătorul acasă. Şi ceva, nişte materie primă şi ingrediente din care trebuia să fac ceva sofisticat de mîncare zilele viitoare.

Într-un tîrziu, cred că deja a început o altă zi, somnul mă doboară, îmi iau din nou un la revedere care sună mai degrabă a adio, las uşa la cameră deschisă, ca şi cum aş vrea să vină peste noapte la mine.

A mai trecut o zi, el se luptă să trăiască, în poziţia lui ingrată. Parcă e şi mai strîmb. O porţiune îi rămîne mereu afară din apă. Îi mai picur granule, deşi cred că nu le poate savura. Mă bucură fiecare vedere. Se mai mişcă numai înotătoarea laterală, cea mică. Uneori, când am îndoieli că mai trăieşte, îl ating uşor şi acea mişcare mică de răspuns, mă convinge că încă mai are viaţă. Îmi dă voie să am certitudinea că l-am atins pentru ultima dată.

L-am mutat în camera cea mai bună. Se mai duce o zi.

Dimineaţa, primul drum la el. S-a întîmplat. Am fost convins  de asta, din primul moment, cînd i-am văzut poziţia. Nu mai plutea. S-a scufundat. E clar, nu mai are aer în vezică.  Îl scot în palmă şi îi suflu aer pe gură. Îl masez. Deşi ştiu că fără şanse. E ţeapăn în totalitate. Dar îl voi lăsa pînă a doua zi, în acelaşi loc.

E joi. Mai beau o bere şi voi merge să-l îngrop la rădăcina unui brăduţ.

Beau o bere şi scriu...

  *

 Cezar Pârlog este publicist şi scriitor. Ultimele cărţi apărute sînt „Ce mult te-am iubit!“, Editura Libris Editorial, 2018 şi „Facts of life“, Editura Junimea, 2018.

Citiţi aici toate editorialele semnate de Cezar Pârlog.

Pe Cezar Pârlog îl găsiţi şi aici: