Sunteţi (aproape) toţi impostori

"Caracterul jocului de a crea o stare de excepţie şi de a diferenţia îmbracă forma sa cea mai izbitoare în secretul cu care îi place jocului să se înconjoare. [...] Jocul e al nostru, nu al altora. [...] Înlăuntrul sferei unui joc, legile şi uzuaţiile vieţii obişnuite nu sunt valabile. Noi suntem şi procedăm 'altfel'. Această suspendare a vieţii obişnuite e complet formată încă din copilărie." J. Huizinga, "Homo Ludens"

În anul întâi de facultate eram adunaţi în fiecare după-amiază de luni la ceea ce se numea "curs comun". Adică cele trei clase a câte 15 studenţi erau smulse  confuziei generale şi alergăturii pe holuri de la cursuri teoretice la workshopuri artistice şi comasate într-o sală încăpătoare la discuţii cu profesorul de an, domnul Florin Zamfirescu în cazul nostru.

De menţionat că programa primului semestru al anului I pentru o clasă de actorie e botezată în jargon "jocuri". Ne alegeam câte un animal totem, un "concept" sau o persoană de studiat pentru "interviu", ne învineţeam coapsele la "coco-mimi", răguşeam neavând încă tehnică vocală la "dârli-da", se declarau vendette personale la "help". (Vă aştept cu întrebări dacă aveţi nevoie de lămuriri despre numele astea bizare.) Ne jucam instituţionalizat, cu examen şi notă, cu orgolii şi înfrângeri, cu extenuare şi furie înainte să ni se dea voie să inventăm oameni. Mă uitam în jurul meu la feţele îmbujorate, la bileţelele strecurate, la zgaibele de pe braţe sau picioare, la disperarea confuză şi adorabilă a adulţilor tineri care îşi păcăleau maturizarea pentru totdeauna alegând un drum. Păream o clasă de liceu adusă la careu de pe terenul de fotbal, nu aderanţi la învăţământ superior. Marea majoritate de 18-19 ani, câţiva deja înspre 30, câţiva trecuţi prin faţa stării civile şi prin alte facultăţi. Domnul Zamfirescu ne vorbea într-o zi la cursul comun despre maturizare, despre cele trei vârste umane. Copilărie, maturitate, bătrâneţe. Ne spunea că într-o meserie într-atât de crudă şi aproape deloc cuantificabilă ca rezultat e bine să împingi înspre valori cât mai mici prima şi ultima etapă. Să fii matur cât mai mult timp.

Fast forward aproape 8 ani mai târziu. Parte din colegii mei sunt căsătoriţi, au copii, au trecut botezul cumpăratului de imobiliare sau fugitului peste graniţe. Câţiva jucăm împreună, ne bem cafelele, răsfăţul cu vin, veninul şi şampania împreună. Segmentul ăsta - marea majoritate au carnet de conducere, maşină, rată. Eu mă simt ca un impostor deghizat  în haine prea mari, în pantofii cu toc ai mamei care-mi sunt mari, zmângălită cu ruj, plătindu-mi facturile. Habar nu am să conduc, mă panichează crunt impozitele şi faptul că se aşteaptă de la mine un anumit comportament. Eu pentru mine am rămas copil, am senzaţia că mă joc "de-a casa mea" în casa mea, de-a oamenii mari în "a fi adult", ca atunci când eram evident prea mică să fiu crezută dar îmi umpleam o traistă cu cărţi din casă şi mă prefăceam ca vin de la şcoală cu bobocii de clasa întâi. La fel îmi percep prietenii care mi-au rămas din copilărie, pe care i-am văzut crescând. Uneori mi se pare aberant când îi văd îndeplinind datoriile momentului acestuia din viaţă, plătindu-şi telefonul, punând benzină şi tot aşa. 

Iniţial, am crezut că suspendarea creşterii ne aparţine doar nouă.

Că artiştii se sustrag unui curs firesc şi lasă lumea să curgă. Apoi...presa, strada, viaţa îmi infirmă ideea prezumţioasă. Sunteţi fie bătrâni, fie copii, dragilor. Toţi. Vă purtaţi vârstele cu prea multă seriozitate şi asta vă dă de gol. Voi, corporatiştii  fugiţi în weekenduri la bungee-jumping, voi, firmele care faceţi team-building şi furaţi propriei imagini un răgaz de joacă (sigur, daţi explicaţii serioase jocurilor voastre, dar ele rămân v-aţi ascunselea şi Frunza, la nivel strategic ba chiar, uite că o zic, metafizic), voi care vă descoperiţi pasiuni după ce aţi absolvit facultatea aia serioasă şi grea la care se aşteptau părinţii, voi care jucaţi pe bani reali jocuri virtuale şi cumpăraţi săbii în Diablo după ce nevasta a adormit, voi care fugiţi către preselecţiile showurilor descoperitoare de talente şi jucaţi în tv-dramas îndoielnice sau nu. Voi care faceţi război "pe bune" şi vă jucaţi de-a condus ţări sau oameni. Voi care îi reparaţi. Fie sunteţi aşa, sau aţi cam fost bătrâni de la început iar în cazul ăsta nu ştiu să vă desenez. Vă puneţi pe "pauză" responsabilităţile pentru că trebuie să mai sărim şi câte un şotron din când în când până la "baba-oarba". Şi abia asta e minunat. Că în epoca trasului de timp chirurgical şi medicamentos, în plin triumf al informaţiei şi divertismentului aţi găsit breşa şi natura adevărată umană. Copilul. Cel care v-a învăţat ierarhii, reguli sociale şi autoconservare de pe vremea când arătaţi ca el şi continuă să vă hrănească şi acum, când v-aţi deghizat în mama sau tata. Cine nu recunoaşte ăla este.