Teama de penibil paralizează perfecţioniştii timizi

Timiditatea este, în cazul multor persoane, o stare de disconfort emoţional temporar, care dispare odată cu adaptarea la situaţia dată. În schimb, teama constantă de penibil conduce la autocenzură şi la lipsă de iniţiativă.

Oricine poate fi anxios sau se poate simţi nesigur pe sine în anumite situaţii. Dar persoanele timide trăiesc mult mai intens decât celelalte astfel de momente. Când nu reuşesc să-şi depăşească emoţiile, ele ajung să gafeze. De aceea, ca o strategie inconştientă, pot cădea în capcana unui comportament evitant. Mai exact, încep să limiteze interacţiunea cu ceilalţi de teama eşecului, îşi inhibă dorinţa de exprimare şi de acţiune şi ajung să comunice puţin şi ineficient.

Experienţele din copilărie, esenţiale

Timiditatea este favorizată de personalitate, dar nu este neapărat un dat genetic. Specialiştii spun că, de fapt,  timiditatea se dobândeşte. Ea vine dintr-o slabă stimă de sine, dintr-o evaluare greşită a propriilor calităţi şi, în multe cazuri, dintr-un simţ autocritic exagerat. În mare măsură, şi educaţia, precum şi relaţia avută în copilărie cu părinţii contribuie la instalarea timidităţii şi apoi a fobiei de expunere, care se poate transforma într-o tulburare emoţională ce necesită psihoterapie.

Când timiditatea afectează în atât de mare măsură relaţia cu ceilalţi încât persoana are de suferit, se poate vorbi de o tulburare din categoria fobiilor. Psihologii susţin că în familiile în care copiii nu au avut confort afectiv din partea părinţilor şi, de asemenea, în cazul copiilor care au fost discriminaţi şi nedreptăţiţi din diferite motive de către educatori, timiditatea este frecventă.

Poate evolua către fobie socială

Se trece graniţa dinspre timiditate către anxietatea socială (fobia socială) atunci când persoana resimte o frică puternică şi persistentă de a fi judecată de către ceilalţi sau de a se purta inadecvat ori ridicol, proiectându-şi anticipat consecinţele dezastruoase. Din acest motiv, gândul persoanei că ar putea să se afle într-o situaţie publică în centrul atenţiei şi că ar putea să ajungă într-o poziţie umilitoare devine de nesuportat şi poate declanşa atacuri de panică. Este suficient ca un singur atac de panică să apară pentru ca persoana să intre într-un cerc vicios în care teama de potenţialele eşecuri să inducă alte episoade similare de panică.

Este de mai multe tipuri

Specialiştii au observat că teama unei persoane legată de felul în care ar putea fi judecată de ceilalţi poate fi de două feluri: fobie socială generalizată şi fobie socială de performanţă. În primul caz, teama de penibil apare în aproape toate situaţiile în care respectiva persoană se expune public. În al doilea caz, este vorba doar de situaţiile în care persoana urmează să fie evaluată profesional.

Socialul, exersat prin psihoterapie

Tratamentul fobiei sociale se bazează pe psihoterapia de tip comportamental-cognitiv şi doar secundar pe medicamente care să calmeze şi să combată anxietatea. Psihoterapia presupune, în etapa iniţială, evaluarea abilităţilor sociale ale individului, iar în etapa următoare însuşirea şi exersarea comportamentului social, mai întâi în şedinţe de terapie de grup şi apoi în situaţii sociale concrete.

Dificultăţile întâmpinate prin exerciţiile de simulare din timpul terapiei comportamentale se discută cu psihoterapeutul, iar anxietatea, tendinţa de evitare a situaţiilor care pun persoana în dificultate şi gândurile negative cu privire la părerea pe care şi-ar putea-o forma ceilalţi se corectează prin a doua componentă a tratamentului, terapia cognitivă.

Afectează performanţele

Psihologii spun că persoanele timide care manifestă şi fobie socială nu se căsătoresc, abandonează studiile, în ciuda rezultatelor bune, şi refuză ofertele de avansare profesională. De asemenea, în cazul în care participă la evaluări, riscă rezultate slabe, deşi au toate cunoştinţele necesare pentru a obţine rezultate bune. Fenomenul se explică prin faptul că emoţiile excesive îi împiedică pe timizi să se concentreze. 

Specialistul nostru
Lena Rusti
psiholog psihoterapeut

Adultul timid este nesigur pe reacţia mediului şi acest lucru îl face precaut şi îl determină să-şi ia măsuri de siguranţă care să-l expună mai puţin din punct de vedere social. Un timid ajunge să prefere grupurile mici sau situaţiile în care nu este în centrul atenţiei,  chiar dacă prin aceste decizii pierde foarte mult. La această situaţie se ajunge fiindcă, în compania celorlalţi, adultul timid are senzaţii fiziologice de necontrolat, gânduri negative şi emoţii distrugătoare care îi sabotează comportamentul. De cele mai multe ori, timidul ajunge în momentul în care trebuie să decidă dacă îşi hrăneşte în continuare timiditatea sau merge mai departe. O lecţie pe care un timid o învaţă în drumul său spre vindecare este că are voie să greşească şi că nu trebuie să fie plăcut de toată lumea.

Consecinţă: Timizii se tem să fie în centrul atenţiei pentru a nu fi expuşi unor situaţii stânjenitoare.