Vă mai amintiţi primul sărut? Răspund 13 scriitori români: „Mi-a plăcut la nebunie să fac dragoste, dar nu să fiu sărutată“

Vă mai amintiţi primul sărut? Răspund 13 scriitori români: „Mi-a plăcut la nebunie să fac dragoste, dar nu să fiu sărutată“

Doi tineri s-au sărutat fiind întinşi pe asfalt în timpul unor incidente violente ce au avut loc în oraşul Vancouver (Canada) în 2011. Cei doi locuiesc acum în Australia şi se iubesc în continuare FOTO Getty

„Cum a fost prima dată când v-aţi sărutat?“ este genul de întrebare care nu moare niciodată. Şi, de fiecare dată, mărturisirile oamenilor sunt surprinzătoare, mereu diferite, stârnind emoţii care ne gâdilă în capul pieptului. În apropierea Zilei Îndrăgostiţilor sau, pentru tradiţionalişti, a Dragobetelui, treisprezece scriitori au închis ochii şi au povestit, pentru „Weekend Adevărul“, despre primul lor sărut cu un băiat sau cu o fată.

Ştiri pe aceeaşi temă

E jumătatea lui februarie, când şi cuplurile se împart în două tabere. Unii şi-au plănuit din timp călătoria în doi la Paris, îşi împachetează cadourile – bomboane de ciocolată în formă de inimă, neglijeuri din mătase, acele inele – şi aşteaptă să-şi spună „Te iubesc“ cu precizia unui ceas elveţian. Ceilalţi sunt de părere că n-au nevoie de o sărbătoare specială ca să-şi arate dragostea, ei se iubesc în fiecare zi. Cumva, şi când vine vorba de dragoste, lumea tot e nemulţumită.

E al 26-lea an când, pentru români, Sfântul Valentin e mai mult decât o sărbătoare romano-catolică. Milioane de îndrăgostiţi şi-au cumpărat milioane de cadouri în fiecare an, pe 14 februarie. Şi aşa, cu timpul, Ziua Îndrăgostiţilor s-a transformat într-o sărbătoare care-i interesează mai mult pe comercianţi şi noi am uitat să ne gândim, măcar o dată pe an, la lucrul cel mai simplu şi mai frumos: cum începe dragostea.

Cu primul sărut, se spune. Ştim din 1942, de la Ilsa şi Rick, din filmul „Casablanca“, ce înseamnă să te săruţi ca şi cum ar fi ultima dată. Am vrut să aflăm ce au simţit scriitorii români atunci când au stat prima dată frunte-n frunte cu un băiat sau cu o fată şi s-au sărutat. Dulce-amărui, aşa pare să fie gustul „sărutului românesc“. 

Emil Brumaru

Fără frontiere

Curios, nu mi-aduc aminte când şi cum a fost primul meu sărut, mereu, chiar de la vreo 6 ani, interesându-mă acut cu totul alte locuri, mult mai ascunse decât gura, mult mai păzite, aproape imposibil, la vârsta aceea, de pupat, aşa, hodoronc-tronc…

Mama, născută în Poiana Nistrului, un sat din judeţul Orhei, chiar pe malul românesc al Nistrului, era o femeie extrem de atrăgătoare, de veselă şi de lipsită de prejudecăţi şi povestea deseori cum treceau patrulele ruseşti, înotând doar c-o mână, cu cealaltă ţinând arma în aer, să nu se ude, îmbrăcaţi în uniforme kaki, ca s-o aline, mă rog, ea păzind spăşită, pe la 13-14 ani, vacile gospodăriei… Şi rămânea cu ochii ei verzi, măriţi, uitându-se pierdută într-o zare numai de dânsa ştiută… Şi-n preajmă-i începea să miroase atât de frumos şi de puternic,atât de… lesnicios, de intim şi de îmbătător, cum doar, mult mai târziu, femeile de vreo 40 de ani, colege sau rude îndepărtate de-ale mamei, miroseau după ce făceau dragoste cu mine… Fiindcă de pe la 16-17 ani (eram deja student la medicină, terminasem liceul cu 10 clase, la modă prin anii ‘50) mămica mea grijulie mi le băga gingaş pe gât, desigur, cu acordul lor bucuros, nesuferind să mă ştie combinat cu vreo fată mai zumzăită. Iată cum m-am trezit cu divorţate şi măritate rele de muscă, extrem de pricepute şi de inventive în ale pupatului fără frontiere, adevărat viespar agresiv. Şi-am perseverat!! Una din ele chiar dorind din tot sufletul să se mărite cu mine. O ţin minte toată viaţa mea… Nu ştiu de unde naiba făcea rost, la vremea aceea de alimente pe cartelă, de icre de Manciuria, cu care mă îndopa ca să-mi refacă verva, „dansul buf cu reverenţe şi mecanice cadenţe“ !

Vacanţa dintre anul doi şi trei mi-am petrecut-o, la Ocnele Sibiului, cu o romantică mătuşă de-a mea, nebănuit de flexibilă şi cârlionţată, soţie de ofiţer cu ordonaţă, mare cititoare de Petru Dumitriu pe care mi l-a pasat obligatoriu şi mie… Normal, cu încuviinţarea şi sub controlul ondulat permanent, cumva difuz şi divin, al mămicii mele fantastice… Apoi, în alte vacanţe, fabuloasele mele mătuşi de la Curtea de Argeş, oraş regal întru orice, mă absorbeau cu abnegaţie şi fior… Numai că scăpat medic la ţară, lucrurile s-au inversat şi pe la vreo 33-35 de ani eram îndrăgostit letal de-o kaştoacă de 19 ani, repetentă într-a doisprezecea, plină de poezie şi votcă, devenind a doua mea soţie, Tamara… Iar de pupat ca-n lume şi ca-n rai mi s-a întâmplat, bizar, abia acum vreo doi ani, datorită… halucinantei Lindy!! O să-i mulţumesc şi-n Infern…

Nora Iuga

„Mi-a plăcut la nebunie să fac dragoste, dar nu să fiu sărutată“

Nu pot să sufăr să fiu sărutată. Nu mi-a plăcut niciodată, dar deloc!  Mi-a plăcut la nebunie să fac dragoste, dar nu să fiu sărutată. Sărutul mi se pare un lucru mult mai intim şi mai agresiv la adresa trupului meu decât cealaltă pătrundere. Ţin minte că eram copilă când m-a pupat prima dată un băiat, la jocul cu sticla – stăteam mai mulţi în cerc, învârteam o sticlă şi unde se oprea gâtul ei, acela te pupa. Nu m-a emoţionat deloc. Băiatul acela mai degrabă mă respingea; de atunci simt un fel de repulsie faţă de sărut.

Eu am trăit într-o perioadă foarte romantică şi, pe vremea aceea, eram îndrăgostită de Toma Nour, de Geniul pustiu, de iubirile neîmplinite, în general de ceea ce nu trebuia să se consume. Pentru mine, platonismul este şi astăzi simbolul celei mai profunde, mai puternice şi, culmea, celei mai durabile iubiri, tocmai pentru că am făcut asemenea experienţe şi ştiu cum e. N-am cum să uit cât de tare am iubit un bărbat aşa, un fost coleg de-al meu de la Editura Enciclopedică. Odată, eram în lift amândoi şi el s-a apropiat de mine şi m-a sărutat pe buze. Dar a fost ca un fluture, o atingere uşoară. Şi mie mi-a venit să leşin. A fost singurul sărut pe care l-am simţit vreodată până în rărunchi şi ăla a fost cu buzele închise!

Ce e foarte caraghios în toată această poveste e că am aflat, acum câţiva ani, că femeile care-şi vând trupul pe bani n-au voie să fie sărutate. Şi m-am gândit că probabil în altă viaţă oi fi fost prostituată, angajată într-un lupanar, de vreme ce evit această forţare a uşii... o găsesc prea materială pentru un preludiu; mai degrabă aş prefera s-o visez.

S-a întâmplat de atâtea ori să doresc fizic un bărbat, dar nu să mă sărute. Îmbrăţişarea mi-am dorit-o mereu. Îmi place enorm să fiu strânsă în braţe. Atunci simt forţa bărbatului! Dar nu-mi place să-mi pătrundă nimeni în gură. Nu pot să suport asta.

Dan Sociu

„Număr până la o sută“

Eram împreună de dimineaţa până seara târziu, ne plimbam prin pădure, pe lângă lac, vorbeam şi vorbeam, dar nu reuşeam să-mi fac curaj s-o sărut. Rămâneau din ce în ce mai puţine zile de tabără şi un prieten mă lua tare, ai pupat-o?, mi-era jenă să-i spun că n-am curaj, aşa că motivam că nu ştiu cum. O dată a şi încercat să mă înveţe, de la un pas distanţă, a făcut nişte figuri cu gura şi limba în aer şi a renunţat rapid, râzând, eram totuşi băieţi. Şi în ultima seară, stăteam pe pat întinşi, ea la marginea patului, cu tabla de şah între noi, poşteam o sticlă de votcă şi fumam. Mi-am zis în cap, la un moment dat, gata, număr până la o sută şi, la o sută, mă fac că scutur ţigara pe podea, pe deasupra ei, ca să am motiv să întind braţul şi mă arunc. Când am ajuns pe la 20, ţigara era pe terminate, a doua zi se termina tabăra, am întins braţul pe deasupra ei şi m-am aruncat. M-am trezit afară, întins pe spate, cerul întunecat cu stele deasupra, răcoarea unei seri de vară, miros de iarbă şi ea lângă mine. Leşinasem sau aşa ceva, căzusem într-un fel de transă şi ea s-o fi speriat, m-a scos la aer, m-o fi dus în braţe sau cum am ajuns acolo? Nu ştiu dacă m-a crezut vreodată cineva când am povestit asta (în afară de cine mi-a cunoscut direct senzitivitatea tactilă), multe din ce povestesc par prea dramatice, dar aşa sunt de când mă ştiu, foarte dramatic, aşa simt, mi-a luat mult să învăţ să ascund când mă copleşeşte ceva, de aia şi am avut tentativa asta de prim sărut abia spre 16 ani. Nu mi-era greu să mă lipesc de fete, mai greu mi-era să nu mă tulbur isteric când se apropiau fizic de mine, cum mi s-a întâmplat o dată  într-un tren, când una care dormea a căzut cu capul pe umărul meu şi am crezut că mor de plăcere şi emoţie. Nu s-a ales nimic oricum din toată povestea, după tabără, fata aia cu ochi albaştri incredibili, de vrăjitoare, s-a întors la iubitul de acasă şi n-am mai auzit de ea.

Lavinia Bălulescu

Minciuna

Eram în clasa a şasea , iar Vali era într-a şaptea. Eram vecini, el stătea pe Brâncoveanu, eu pe Adrian. De vreo câteva zile, îmi ceruse prietenia, iar eu acceptasem. Era primul băiat care îmi cerea prietenia. Habar n-aveam exact ce presupune, dar presimţeam, iar la un joc de v-aţi ascunselea ne pitisem după o maşină şi ne ţinusem de mână. La câteva zile distanţă, într-o seară, tanti Ileana, o vecină de peste drum, ne-a lăsat pe noi, copiii din cartier, să facem o mică petrecere la ea în curte. Am făcut un foc mare, am băut suc, am ascultat muzică la casetofon şi i-am mâncat toate corcoduşele. Când a venit momentul să ne jucăm ascunselea din nou (căci curtea era extrem de ofertantă pentru aşa ceva), eu şi Vali ne-am pitit în spatele unui coteţ părăsit, sub nişte vişini, şi am stat acolo, cu sufletul la gură, până ne-a descoperit Anidora, sora mai mică a unei vecine. Anidora avea vreo patru ani, nu putea să fie mai mare, însă ca să nu ne deconspire a trebuit s-o ţinem cu noi. Aşa că am stat toţi trei acolo, cu sufletul la gură, eu în mijloc, Anidora în stânga mea (lipită de mine, pentru că-i era frică de întuneric) şi Vali în dreapta.

La un moment dat, Vali a spus: „Aş vrea să te pup acum“. Am dat din cap, deşi nu mă vedea nimeni. Am închis ochii şi am aşteptat. Îmi simţeam inima enormă şi în afara corpului. Vali m-a pupat scurt pe buze, apoi a încercat un sărut despre care aveam să aflu că se numeşte franţuzesc, însă nu ne-a reuşit: dinţii lui s-au lovit de ai mei.  Poc. Asta îmi amintesc cel mai clar: dinţii acestui băiat lovindu-se de ai mei. Poc.

Anidora (despre care trebuie să vă spun că era îndrăgostită de Vali, deşi avea doar patru ani), a început să strige: „Băăăăă, ce faceţi voi aici, băăăă! Trădătorilor“, şi alte lucruri. A ţâşnit de lângă noi plângând, strigând, pe întuneric, lovindu-se de fiecare lucru din grădină. Am ieşit şi noi de acolo ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, deşi sincer m-am simţit de parcă aş fi fost Ioana d’Arc purtătoare de biruinţă. Eram prima fată din cartier care pupa un băiat. Eram o eroină, simţeam asta. Eram definiţia şmecheriei la 12 ani. Nu mai exista nimic altceva. M-am dus la Cireşica şi i-am chicotit la ureche că tocmai m-am pupat cu Vali. S-a uitat la mine uimită. Ce uimită… Dincolo de uimire! S-a uitat la mine ca şi cum aş fi fost primul pământean tocmai întors dintr-o excursie pe Marte. „Cu limba?“, m-a întrebat. Am zis că da. Şi atunci, brusc, am devenit o zeitate.

Iulian Tănase

Soarele de pe cerul gurii

În toiul cinei, m-am ridicat de la masă, scuzându-mă că merg la baie, am deschis cu grijă uşa apartamentului şi am ieşit. Am coborât într-un suflet scările care despărţeau etajul trei de parter. În picioare aveam doar nişte şosete. Nu mă încălţasem pentru a nu face zgomot.

Ema mă aştepta în scara blocului, îmbrăcată, la fel ca mine, sumar, dar măcar ea avea nişte ghete în picioare. Ne-am aruncat unul în braţele celuilalt ca nişte adolescenţi flămânzi ce eram.

Era iarnă şi era frig, însă ce soare incandescent am simţit că îmi răsare pe cerul gurii atunci când Ema şi-a lipit buzele de buzele mele, strecurându-şi limba în gura mea, la fel cum o regină îi strecoară unui sclav, în buzunar, o monedă de aur.

În acele momente, pe care memoria mea afectivă le-a păstrat intacte, am simţit pentru prima oară o limbă străină plutind pe cerul gurii mele începătoare, şi gura ei era o floare carnivoră, de un roşu intens, şi ochii ei verzi îmi intrau în ochi, şi palmele mele ca nişte păsări aflate la prima migraţie îşi făceau cuib în părul ei negru şi creţ, şi pistruii de pe faţa ei alcătuiau cea mai minunată constelaţie posibilă, dar, mai ales, limbile noastre, de copii de paisprezece ani, se topeau una într-alta, şi sărutul acela primordial mergea ceas, un ceas ale cărui limbi nu arătau nici o oră, nici un minut, nici o secundă, pentru că timpul se evaporase, pământul se oprise din rotire, iar eu eram doar în şosete, şi nu este exclus ca reumatismul pe care l-am făcut câţiva ani mai târziu să mi se fi tras, de fapt, de la acel prim sărut.

Svetlana Cârstean

Dieta cu ceai îndulcit cu miere, brânză sărată şi portocale

De obicei orice poveste cu primul sărut e întru totul castă. Sărutul de la grădiniţă, cel din clasa întâi, cel din autocarul care te aducea la zece ani din excursia cu clasa la munte. Primul sărut e de cele mai multe ori despre curaj, despre cum poţi atinge ceva din celălalt, o suprafaţă cu care nu prea ştii ce să faci. Primul sărut a fost în prima tabără. Al doilea sărut a fost în a doua tabără. Următoarele nu au mai ţinut cont de numărul taberelor. Am să vorbesc nu despre primul, nu despre al doilea, poate despre al zecelea, habar n-am, plecând de la ideea că toate cele de dinainte au fost doar nişte tatonări. Orice poveste despre sărut mi se pare una despre perfecţiune, perfecţiunea atingerii, a contactului, a texturii, a gesturilor celor mai intime traduse la o scară aproape milimetrică, acolo unde nimic nu se vede, dar totul se întâmplă, acolo unde dulceaţa te poate ucide. Şi de fapt nici măcar despre al zecelea nu am să vorbesc aşa mult, cât despre consecinţele lui. Era iarnă, iar iernile la Botoşani erau pe atunci lungi şi grele, gerul era cu adevărat ger. Era 31 decembrie, era seară, cu câteva ore înainte de miezul nopţii, noi doi ne-am rătăcit de grupul mare în care ne plimbam, luând-o pe alei greşite, ne ştiam puţin, eram doar colegi, ne-am aşezat pe o bancă undeva, pe unul din bulevardele principale ale oraşului şi ne-am sărutat ore în şir, sfârşind doar pentru că trebuia să ajungem acasă, măcar cu zece minute înainte de 12, să spunem la mulţi ani părinţilor, rudelor, adunate în jurul meselor festive cu salate de boeuf şi ouă umplute. Nu ne-am mai vorbit după aceea, deşi ne-am văzut, continuarea nici nu mai contează. Dar primele zile ale anului nou care tocmai venise m-au forţat să descopăr cum sunt atunci când mă îndrăgostesc. Timp de două săptămâni m-am închis în camera mea, vorbeam puţin, mâncam numai pâine cu unt şi brânză sărată şi ceai dulce cu lămâie, de trei ori pe zi, plus portocale, era tot ce puteam suporta. Citeam Eliade, ascultam în buclă concertele pentru fagot ale lui Vivaldi, era ca şi cum cineva respira întruna pe fereastra mea, geamul se încălzea pentru o clipă, se aburea, aburul se topea cât vedeai cu ochii şi apoi totul devenea mai rece, tot mai rece, camera, pick-up-ul, mie însă nu-mi era frig, nu-mi era foame, atunci am stat pentru prima dată cu mine în varianta mea îndrăgostită, nu era foarte confortabil, am văzut că nu pot ieşi uşor de acolo, dar nici nu voiam, aveam dintr-odată un sens, nu mai trebuia să-mi pun nici o întrebare despre asta. Nu mai aveam nevoie nici de alţi oameni, nici de conversaţiile alea lungi în bucătărie cu ai mei, păream însoţită, dar eram de fapt foarte singură. Două săptămâni au fost suficiente. După aia a reînceput şcoala.

Nu mai ştiu de câte ori în viaţa mea până acum am urmat dieta asta cu ceai îndulcit cu miere, brânză sărată şi portocale, obiceiuri bune, aş spune, s-a mai întâmplat, se mai întâmplă, numai că azi nu mai citesc Eliade, citesc din Ingeborg Bachmann, din Artaud, citesc poemele lui Arseni Tarkovski din Chistopol Notebook, scrise după moartea Marinei Ţvetaeva, iar pe Vivaldi îl combin cu hip hop-ul cel mai dur, cu Jeanne Moreau şi cu muzică electronică libaneză. Mare lucru nu s-a schimbat. Doar nişte nume.

Florin Iaru

Primul sărut nu contează

Pe vremea adolescenţei mele, era mai complicat cu pupatul. Morala era strictă, iar morala socialistă, foarte strictă. Liceul separa clasele de băieţi de clasele de fete. Dar poţi opri vântul să bată sau ploaia să cadă? Colegii mei aveau o nervozitate veselă, vorbăreaţă şi o imaginaţie debordantă. Scheme, aventuri, perversiuni şi jurăminte făcute pereţilor albi, de la baie, cam la asta se reducea totul. Până la un sex sănătos şi năvalnic, ne-am (m-aş) fi mulţumit şi cu un sărut. Fete erau, îndrăgosteală, ce să mai vorbesc. Dar ocazii, neam. Şi destul de puţin curaj.

Viaţa îşi caută singură portiţe de scăpare, iar întâmplarea e fiica necesităţii. Eram în vacanţă, pe undeva pe lângă Dunăre, într-o tabără de cineaşti. Ce căutam acolo mi-e greu să explic, chiar dacă, mulţi ani mai târziu, aveam să mânuiesc câteva aparate de fotografiat. În tabăra aia l-am cunoscut pe Moscu Copel, care avea să-mi devină bun amic. Şi m-am îndrăgostit de o fată, Simona Scumpia. O iubire de-o vară, cum sunt mii şi milioane. Eram, pe vremea aia, un scarandiv nu prea îndrăzneţ. Lesne explicabil, că, la 1,83 metri, atingeam cu greu 60 de kile. Se pare că am făcut un gest mare. I-am luat apărarea unei fete admonestate la greu de un profesor. Ceilalţi au râs. Era o filmare, un joc, dar regizorului i-a plăcut şi aşa a rămas. Iar fata, o ardeleancă roşie în obraz, bălaie şi cu ochi albaştri, mi-a oferit prietenia. Ştiţi cum e. Timpul se opreşte în loc sau fuge mâncând pământul, somnul zboară, plictiseala şi oboseala se topesc, iar viaţa e cu adevărat frumoasă.

Şi a venit şi ziua despărţirii. Eu plecam la Bucureşti, ea, hăt, departe, în Nord. De fapt, până să vină ziua, a venit noaptea. Ne-am strecurat prin gard şi ne-am oprit în iarba înaltă. Am povestit cât am povestit şi, când nu s-au mai auzit greierii, ne-am sărutat. Mai întâi stângaci, repezit. Apoi, deprinzând tehnica fulgerător, cu tot mai mult foc. Asta a fost tot. Întorşi acasă, am mai vorbit la telefon, ne-am scris de două-trei ori şi gata. Mă îndrăgostisem peste urechi de o colegă. Pe vremea aia, primul sărut nu conta.

Angela Marinescu

„M-am întors în spital şi am plâns în hohote“

Aveam aproape 15 ani şi eram internată în spital, în Arad. În perioada aia, eram în plină efervescenţă – dar şi dereglare – hormonală. Într-o seară, am ieşit din salon. Alături, la o terasă, am văzut doi cunoscuţi, internaţi şi ei, foarte tineri, dar nu mai tineri decât mine, care se sărutau. Pentru că voiam foarte tare să fiu sărutată, m-am dus spre ei, i-am despărţit cu ambele mâine, pe el l-am împins într-o parte, pe ea în cealaltă. L-am cuprins imediat în braţe pe băiat şi m-am ridicat uşor pe vârfuri, cu faţa întinsă spre el, ca să-l pot săruta. I-am atins buzele. El nu s-a clintit. A acceptat să-l sărut aproape siderat, probabil şi tulburat, pentru că n-a putut avea nicio reacţie. După care eu am ieşit din joc, ei doi s-au apropiat unul de celălalt, eu m-am întors în salonul meu din spital şi am plâns în hohote. Asta a fost tot.

Octavian Soviany

„Lipeam boturile celor celor două măşti într-un fel de sărut prelungit“

Aveam nouă sau zece ani.

Pe ea o chema Ada, era puţin mai mica decât mine şi eram îndrăgostit de ea până peste urechi. Nu mai ţin minte dacă era frumoasă sau nu.

S-a întâmplat într-un pod, plin de tot felul de vechituri fermecătoare. Fusesem adus aici de Ada, care, după ce a scotocit mult prin nişte cufere pline de praf, a scos o rochie veche şi lungă de seară, o scuturat-o puţin  şi şi-a pus-o apoi peste hainele sale de joacă. Pe urmă a început să se plimbe prin faţa mea cu paşii eii semeţi de mică prinţesă, de parcă s-ar fi aflat la o paradă a modei. O priveam cu ochi mari. Şi era să leşin de emoţie când s-a apropiat de mine, m-a îmbrăţişat şi m-a întrebat dacă vreau să fiu iubitul ei şi să ne sărutăm ca oamenii mari.

Nu mai ţin minte nici ce gust aveau buzele Adei.

Am fost iubiţi o jumătate de vară. Ne izolaserăm de toţi ceilalţi copii, care uneori strigau în urma noastră vorbe batjocoritoare. Ne plimbam pe lângă terasementul căii ferate, unde creşteau nişte floricele galbene, din care culegeam buchete mari ca să i le dăruiesc Adei. Ne uitam după trenuri, ne plăceau mai ales trenurile lungi de marfă şi ne plăcea mirosul fumului de locomotive. Dar locul nostru preferat rămânea podul. Aici am născocit într-o zi un joc nou. Ne puneam câte o mască de gaz, căci ne amuzau la nebunie boturile lor caraghioase (Ada le botezase Loli şi Troli), ne duceam în faţa oglinzii, şi lipeam boturile celor celor două măşti unul de altul într-un fel de sărut prelungit, care putea să dureze minute întregi. Alteori ne strecuram în camera Adei, ne culcam unul lângă celălalt, ne acopeream până la ochi cu o cuvertură şi ne prefăceam că dormim, fiindcă Ada zicea că iubiţii trebuie să doarmă împreună. Hotărâserăm că atunci când o să fim mari ne vom căsători. Dar la începutul toamnei mobilele din casa de peste drum au fost încărcate în două camioane mari, care au dispărut într-o direcţie necunoscută şi odată cu ele a dispărut şi Ada, pe care n-am mai văzut-o de atunci niciodată. 

Radu Vancu

„Primul sărut îmi arătase inutilitatea poeziei“

Eu eram într-a zecea, L. era într-a noua, se nimerise să ne cunoaştem la aniversarea unui coleg de-al meu de liceu; şi, la acea aniversare, dansând împreună pe inevitabilul Don't Cry al lui Guns'N'Roses, s-a întâmplat chestia cu primul sărut. Ţin minte că am fost furios după aia, nu fiindcă n-ar fi fost OK (a fost), nu fiindcă m-aş fi aşteptat la cine ştie ce transport metafizic (m-am aşteptat), ci fiindcă tocmai ieşisem din marea iubire a preadolescenţei mele pentru A.; umplusem caiete de versuri pentru ea (exagerez: fusese un singur caiet) şi, ignorat în amor, îmi jurasem în barbă că voi muri singur şi pur şi neîntinat de vreun alt amorlâc. Că voi fi un Origen sau un Abélard al anilor ‘90, de la marginea lumii civilizate, însingurat voluntar ca şi ei în tragedia mea erotică definitivă. Şi iată-mă sărutându-mă cu o puştoaică necunoscută, căreia nu-i scrisesem nici un poem, nici un catren, nici un vers despre amorul nostru mistic. Cred că eram furios de fapt fiindcă acel prim sărut nu avusese nevoie de poezie, îmi arătase inutilitatea poeziei,  ridicolul ei, mizeria ei. Însă apoi au venit alte săruturi, iar unele dintre ele au făcut din nou poezia necesară. Iar furia aceea mă umple acum de duioşie şi de resemnare.

T. O. Bobe

Accidentul

În iulie 1981 am mers pentru prima şi ultima oară într-o tabără, la Homorod Băi, în Harghita. Aveam 12 ani, treceam din clasa a VI-a în clasa a VII-a şi de vreo şase luni eram îndrăgostit până peste urechi de Mihaela, o veche colegă.

Cu vreo câteva zile înainte să ne întoarcem acasă, în vila în care eram cazaţi a început să se joace A-rim-jim-jim, a-ram-jam-jam, o combinaţie de ruletă şi periniţă, la care trebuia să faci turul grupului aşezat în cerc şi să te pupi cu cel în dreptul căruia te aflai când se termina un cântecel cu vorbe de neînţeles. Îl sau o pupai de obicei pe obraji sau cel mult aproape de colţul buzelor, în hăhăitul şi fluierăturile celorlalţi, şi evident că se trişa. Evident că de cele mai multe ori te opreai în dreptul fetei sau al băiatului care îţi plăcea sau, dimpotrivă, făceai tot posibilul să-i ocoleşti. În ce mă priveşte, timid cum eram, nu ştiu dacă am ales-o pe Mihaela mai mult de o dată şi n-am sărutat-o decât pe obraz.

Câteodată, un binevoitor anonim stingea lumina, tocmai când cei doi din centrul atenţiei îşi apropiau faţa unul de altul. Poate că anonimul era rugat dinainte, de unul dintre ei, să o facă, dar cred că de cele mai multe ori ideea era ca astfel să fie încurajaţi să se sărute pe gură, iar apoi, pentru mai multă distracţie crudă, să fie surprinşi când lumina se aprindea iarăşi brusc.

S-a întâmplat să se stingă odată şi când eram eu în centru, dar nu cu Mihaela, ci cu Camelia, o fată retrasă, tăcută şi liniştită, una dintre cele două frumuseţi cu un an mai mari decât mine din şcoală. În cele câteva momente de beznă, bâjbâind amândoi, buzele ni s-au întâlnit o fracţiune de secundă, abia atingându-se, şi am apucat să ne desprindem înainte să se aprindă lumina. Pe urmă ne-am ignorat, la fel ca până atunci. În zilele următoare, Camelia a continuat să stea pe cât posibil departe de toată lumea, iar eu am fost îndrăgostit de Mihaela încă doi ani, dar n-am îndrăznit să o sărut niciodată pe gură. Acel prim sărut al meu a fost, şi nu vreau să cred altceva, doar un accident.

Cosmin Perţa

„Apoi n-am mai privit cerul“

Să fi tot avut vreo 13 ani. În oraşul nostru se organiza o tabără naţională de pictură. Era un eveniment cum nu era altul, erau invitaţi câteva zeci de artişti pe care de abia aşteptam să-i cunosc. Pe vremea aceea întâlnirea cu „artistul“ era pentru mine ceva cu totul şi cu totul special. Artiştii au venit, s-au cazat şi au început să lucreze. Eu eram mereu în coasta lor. Apoi  au venit pe Valea Vinului, să picteze peisaje, portrete, să facă un grătar, să bea vin cu borcut şi acolo am văzut-o pe ea. Era cu câţiva ani mai în vârstă decât mine, elevă la un liceu de arte plastice din Baia Mare. Era mijlocul verii şi în toată mulţimea aceea noi eram singurii adolescenţi. Ne-am ghicit din priviri şi înainte să ne dăm seama ce se întâmplă făceam lungi trasee pe dealuri în căutarea celei mai bune perspective şi vorbeam mult, vorbeam atât de mult că până la urmă cuvintele nici nu-şi mai aveau rostul, era doar jocul acela de priviri între noi şi iarba pe care-o călcam pe dealuri căutând locul perfect. Am început să ne ţinem de mână, pe furiş, să nu ne vadă ceilalţi, deşi în privirea tuturor puteam ghici deja o complicitate. Au fost cele mai lungi zile din anul acela, şi cele mai fericite. Doar că zilele se sfârşesc şi tabăra trebuia să se-ncheie. În ultima seară s-a organizat o mare masă festivă în cantina Casei de Copii din oraş. Noi nu am mâncat, noi am ieşit în curtea Casei de Copii şi ne-am aşezat pe o bancă. Era un cer nemaipomenit de senin şi deja sufeream. Am văzut steaua polară, carul mare şi carul mic, am identificat galaxii, ne-am strâns timid mâinile şi brusc nu am mai vorbit. Stăteam aşa, privind cerul, ascultând zgomotele petrecerii dinăuntru şi privindu-ne pe furiş. Apoi n-am mai privit cerul, n-am mai auzit zgomotele şi ne priveam doar pe noi, insistent şi cu ceea ce mai târziu aveam să aflu că se numeşte melancolie, şi cumva, micron cu micron, ne tot apropiam, până când buzele noastre s-au contopit într-o explozie de sens şi plăcere.

Vara aceea ne-am scris şi doi ani am tot deschis periodic scrisorile ţinute într-o cutie prăfuită de bomboane de ciocolată, roşie, în formă de inimă, pe un dulap prăfuit din deja abandonata casă de pe Valea Vinului. Apoi am uitat de cutia aceea, dar poate că ea e în continuare acolo, pe dulapul acela din camera verde unde nici întristare şi nici neputinţă n-ajunge. Se numea Alexandra.

Dan Coman

Fata din Bistriţa

Tocmai începuse al doilea trimestru şi eu stăteam de unul singur în clasă, la geam, aşteptând să se lumineze, să apară, rând pe rând, ceilalţi colegi, să se umple clasa şi să înceapă chinul. Eram într-a IX-a, iar liceul „Coşbuc“ mi se părea cel mai urât loc de pe pământ. Ajungeam mereu primul la şcoală pentru că autobuzul cu care făceam naveta, din satul meu până la Năsăud, ajungea înainte de 7. Nu mă puteam nicicum adapta. Năsăudul mi se părea enorm şi copleşitor, iar colegii, toţi orăşeni, sofisticaţi şi superiori, din cu totul altă specie. Fusese de ajuns ca, undeva în prima săptămână, să mă ridic în picioare în timpul orei de istorie şi să zic: tovarăşu, Mureşan mi-o comânjât foia, pentru ca râsetele colegilor, în plus ironia cu care mi-a dat peste nas proful, să mă facă să nu mai deschid niciodată gura, nici măcar atunci când ştiam răspunsurile, preferând să iau 3 şi 4 în loc să mă mai fac de ruşine folosind limba aceea atât de diferită de a lor.

Nu priveam pe nimeni în ochi, nu fumam, nu fugeam niciodată de la ore. În pauze rămâneam singur în clasă, nerăbdător să se termine cursurile, să pot fugi acasă şi să mă ascund. Apoi, neaşteptat, la începutul trimestrului doi, colegii m-au obligat efectiv să merg cu ei într-o excursie. Prima noastră excursie, ziceau, şi nu una ca oricare alta, ci trei zile la Piatra Neamţ, împreună cu fetele de-a X-a de la Pedagogic.

Fetele de la Pedagogic – asta însemna distracţie maximă. Până şi la urechile mele ajunseseră faimoasele poveşti despre aventurile lor, despre chefurile nebune pe care le făceau prin internat, despre rapiditatea cu care începeau şi terminau relaţie după relaţie. Lucru care îi entuziasma pe colegii mei şi care, normal, pe mine m-a speriat şi mai tare. Dar nu aveam încotro – dirigintele vorbise deja cu părinţii mei, totul era hotărât.

Ne-au cazat la hotel Ceahlăul, undeva în centrul oraşului. Imediat după cină, am plecat cu toţii la discotecă. Dirigintele nostru şi diriga fetelor „de la peda“ erau de gaşcă, n-au comentat.  Îmi luasem un suc şi mă aşezasem singur la o masă. Nu m-am ridicat de acolo până spre finalul serii, când a apărut ea şi mi-a şoptit că e obosită şi că vrea să meargă la hotel. N-o mai zărisem până atunci. Şi-a luat haina şi s-a îndreptat spre ieşire, apoi s-a întors şi m-a rugat să o însoţesc, îi era frică să meargă singură. Am umblat împreună prin Piatra Neamţ aproape toată noaptea. De câteva ori, ea m-a întrebat dacă-s OK, eu n-am scos nici un cuvânt. Nici măcar n-am privit-o. Mi-era groază ca nu cumva să fiu nevoit să vorbesc şi să mă fac de ruşine cu limbajul meu de la ţară. Când ne-am apropiat pentru a suta oară de hotel, ea m-a întrebat dacă ştiu cum o cheamă. Eu ştiu, mi-a şoptit. Da, da, am dat din cap, deşi habar n-aveam. Aflasem doar că e din Bistriţa, că stă la internat şi că, mai nou, îi place foarte mult Technotronic. Când am intrat în hotel, ea s-a dus direct la lift. Mi-a făcut semn, am urmat-o. Am urcat până la 5, deşi noi eram cazaţi la 2 şi cred că eram deja la 2 când ea s-a apropiat brusc şi m-a sărutat. Scurt, neaşteptat, pe buze. Primul lucru care m-a mirat n-a fost gestul ei, deşi nu mă aşteptasem, ci textura buzelor, elasticitatea lor de catifea, structura pufoasă şi puţin umedă, însoţită de o aromă uşoară de ruj. N-am ştiut cum să reacţionez. Am stat locului, cu capul plecat, apoi, când liftul a început să coboare, m-a mai sărutat o dată, de data asta mai lung şi mai apăsat. Singurul lucru care, atunci, în noaptea aceea – şi apoi dimineaţa şi-n multe din zilele care-au urmat (până ca gestul să devină o obişnuinţă), singurul lucru care-mi venea şi-mi revenea în minte, şi care mă bucura mai mult decât sărutul în sine, era faptul că mă sărutase o fată din Bistriţa. Bistriţa, îţi dai seama, îmi tot spuneam, m-am pupat cu o fată din Bistriţa. A fost, cred, cea mai erotică propoziţie din adolescenţa mea.

Dar voi, stimaţi cititori, vă mai amintiţi primul vostru sărut?

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările