Silvia Chiţimia: Trubadurii şi arta de a face curte

„A face curte înseamnă a vrăji o fată. Îi zîmbeşti, o complimentezi. Îi faci atenţii: flori, bomboane, ţii minte ceva frumos despre ea. Dacă întîrzie la întîlniri, o aştepţi. Neapărat o aştepţi!“ - Horia, funcţionar la o firmă

„E mort, cel căruia nu îi este dat / Să simtă a dragostei suflare“, cîntă, acompaniat de lăută, Bernard de Ventadour, trubadur născut în secolul al XII-lea, în castelul Ventadour (Limousin), considerat cel mai de seamă cîntăreţ din lirica provensală.

 Astăzi, în lumea postmodernă, de unde lipsesc tot mai mult entuziasmul, marile elanuri ale iubirii (convertită aproape total în sex), răbdarea, onoarea, poezia (şi chiar lăutele, s-au refugiat la muzeu), ne este tot mai greu să desluşim tîlcuirea unor asemenea versuri, aparent desuete. 

Trubadur este numele dat poeţilor – muzicanţi medievali, care compuneau muzică şi versuri în vechea franceză (limba d’oc vorbită în ţinuturile occitane din Franţa meridională. Ei peregrinau (secolele XI-XIII) de la o curte seniorială la altă, punîndu-şi măiestria şi arta de a cînta iubirea în slujba unei Doamne. Cuvîntul trubadur derivă din provensală (dialect al limbii d’oc) în care trobador înseamnă poet. El derivă din verbul trobar şi înseamnă a găsi, a inventa. Trouverii erau poeţii din nord, printre care s-au numărat Marie de France şi Richard Inimă de Leu. Versurile trubadurilor erau acompaniate la diverse instrumente muzicale (lăută, violă). Cîntecele lor, înnobilate de o muzică derutantă, fascinau prin amestecul de austeritate şi sensibilitate, de fervoare şi gravitate aproape religioasă. Primul trubadur din Europa, Guillaume, conte de Poitiers şi duce de Aquitania, îşi cîntă declaraţiile de iubire profană, folosind formule melodice din liturghia imnului ambrozian. Asistăm, aşadar, la o laicizare a entuziasmului (în sensul său literar, en theos, de îndumnezeire).

Trubadurii descoperă plenitudinea fiinţei şi „mîntuirea“ posibilă prin iubirea închinată femeii. În plin Ev Mediu, arta trubadurilor va fi primul semn al curentului renascentist, care va aşeza omul în centrul preocupărilor sale artistice, în locul comuniunii cu divinitatea. „Fenomenul trubadur“ poate fi integrat într-un cadru mai general, care a fost determinat de apariţia în sînul societăţii feudale a Franţei de sud a unei noi arte de a trăi. Are loc o transformare profundă a moravurilor şi a idealurilor clasei nobile, care nu se mai reduce doar la o lume de războinici, stăpîniţi de dorinţa de putere. Sub impactul afluxului de „avuţie şi civilizaţie“, determinat de Cruciadele din secolul al XII-lea (din Orient şi Spania), la curţile meridionale senioriale se trăieşte mai liber şi se cultivă un ideal de viaţă frumoasă, clădită pe emoţii înălţătoare şi rafinament artistic. Mutaţia esenţială adusă de acest ars vivendi se reflectă în noile străluciri pe care le capătă ars amandi, respectiv prin locul tot mai important pe care îl va ocupa femeia în existenţa curtenească. Ea se va bucura de cinstire şi respect, iar trubadurii îi vor dedica un adevărat cult poetic şi amoros (sub chipul unei misterioase Doamne). Această transmutaţie erotică determină apariţia în Occident (secolul al XII-lea) a unui nou tip de relaţie între bărbat şi femeie, care s-a numit dragoste curtenească. Subiectul va inspira aproape exclusiv poetica provensală, devenind un model pentru toate popoarele romanice, cît şi pentru englezi şi germani. 

Frecvent în curţile senioriale, trubadurii devin maeştrii în arta lui fin’amor (în occitană însemnînd iubire pură, în sensul de elevată, rafinată) care îl înnobilează pe îndrăgostit întrucît dezvoltă (prin răbdare, dominaţie a simţurilor şi comportament etic) calităţi morale şi spirituale alese. Există şi un sistem fix de legi, care se vor constitui într-un cod numit Leys d’amor (în provensală – Legile iubirii curteneşti). Să precizăm, din capul locului, că trubadurii nu cîntau decît iubirea în afara căsătoriei (considerată a se întemeia doar pe unirea trupească) în timp ce fin’amor se referea, în mod esenţial, la contopirea sufletelor. Iubirea pură se întemeia pe trei virtuţi: măsura (mezura), inteligenţa (şen) şi meritul (pretz). Ele erau considerate rădăcini ale binelui, frumosului şi cunoaşterii. Un rol esenţial îl avea mezura care se dezvolta prin educaţie curtenească (supunerea erosului la o disciplină etică riguroasă). Aşadar, arta iubirii, a lui fin’amor, se învaţă! Trubadurul dobîndind, printre altele, o înţelepciune lăuntrică, de ordin spiritual(Les Fous d’Amour au Moyen Age. Orient-Occident, Editrices: Claire Kappler, Suzanne Thiolier-Méjan, L’Harmattan, Paris, 2007). Căci marea descoperire a trubadurilor a fost că dragostea poate fi mai mult decît focul poftei trupeşti. Poate în acest sens trebuie să înţelegem motivul iubirii mereu neîmplinite din cîntecele lor. Să prezentăm, în încheiere, cîteva din legile codului curtenesc.  Faţă de femeia iubită, îndrăgostitul se află în poziţie de vasal. Iubirea lui se asemăna cu o slujbă şi, ca atare, era dator să împlinească poruncile Doamnei iubite. Să o cîştige prin frumuseţea versurilor şi prin vibraţiile fermecate ale melodiilor sale. Aşezat în genunchi, trebuia să-i jure fidelitate veşnică, iar Doamna, ca semn şi zălog al iubirii, îi dăruia un inel (care era retras în caz de infidelitate). O importantă regulă a iubirii curteneşti era răbdarea, puterea de a aştepta semnul acceptării de la iubită. Imperativă se dovedea obligaţia de a învălui în taină identitatea Doamnei sale. Rafinarea vieţii curteneşti a îmbogăţit înţelesurile cuvintelor legate de curte.însemna: a primi, a însoţi la curte, a frecventa o curte sau a face curte.se referea la eleganţa manierelor, de unde sensul cuvîntului curtoazie. La înnobilarea acestor cuvinte au contribuit, fără îndoială, şi trubadurii. Ei ne-au lăsat moştenire tradiţia amorului curtenesc, ceremonia gesturilor curtenitoare, curtoazia. Într-un cuvînt, arta de a face curte femeii de care eşti îndrăgostit. 

Azi, pe stradă 

Dar ce a rămas din toate acestea azi? Cum se face curte în zilele noastre? O anchetă de teren asupra expresiei „a face curte“ ar fi un bun reper. 

Întrebările au fost „Ce este curtoazia“ şi „Ce înseamnă a face curte?“

La prima întrebare, majoritatea răspunsurilor au fost „sincer, nu ştiu“, „nu cunosc termenul“, sau curtoazia a fost identificată cu bunul-simţ, politeţea, a saluta pe cineva. A doua întrebare a avut mai mult succes.

„A face curte unei Doamne? Adică să o agăţ, să o cuceresc! Întîi discuţia, te împrieteneşti, rîzi, povesteşti. Mergi la film, îi oferi o floare. O aştepţi şi dacă plouă. De fapt, trebuie cam multe!“ (spus cu un oftat copleşit de Bogdan, casier la supermarket) 

„E o chestie depăşită. Pentru că trăim în secolul vitezei. Nu mai ai timp să fii galant. Decît la o petrecere, la o întîlnire cu prietenii. Eşti amabil, îi vorbeşti frumos, chiar dacă tu ai gărgăuni la cap! Dacă-ţi place, poţi să-i cumperi şi flori!“ (Virgil, informatician) 

„A face curte? Păi, vorbeşti ales, o inviţi undeva. Nu pe stradă sau în parc. La Bamboo, nici atît. Că nu se uită la tine dacă n-ai maşină în parcare! Nu vrea nici la teatru. La operă, nu mai spun! Nu poţi să o agăţi cu un trandafir. Asta merge poate la Doamnele peste 40 de ani. E greu de tot!“ (Marian, funcţionar la Pariuri sportive) 

„Demult, însemna să-i cînţi serenade sub balcon. Acu’ e imposibil. Pînă la etajul zece nu se mai aude nimic. Plus că nu mai au oamenii voce de cîntat. Fiecare se descurcă după puteri.“ (Florin, electrician) 

„Haide că m-aţi spart cu întrebarea asta! (rîzînd) La 7 seara, după muncă, să vorbesc despre curte şi curtoazie?! Bine că n-am băut! Oricum, înseamnă să te porţi politicos. A face curte înseamnă a vrăji o fată. Îi zîmbeşti, o complimentezi. Îi faci atenţii: flori, bomboane, ţii minte ceva frumos despre ea. Dacă întîrzie la întîlniri, o aştepţi. Neapărat o aştepţi!“ (Horia, funcţionar la o firmă) 

Citiţi continuarea articolului pe dilemaveche.ro.

Silvia Chiţimia, autoarea acestui articol, e dr. în etnologie şi scriitoare.