Sibianul ajuns mare la BMW

Inginerul Heinrich Petra a fugit din România în 1971. L-am regăsit după 41 de ani în München, pe ploaie. Herr Petra a avut o carieră uriaşă în industria auto, coordonând echipe care au făcut posibile BMW Z3 şi X5 sau relansarea mărcii Mini.

Ştiri pe aceeaşi temă

În 1982, când i-a murit tatăl, sibianul Heinrich Petra a zburat de la München la Bucureşti pentru doar a doua oară de când fugise din ţară. Era un om liber de aproape 11 ani. În capitala României era un februarie rece, atât de rece încât până şi în garniturile de tren trase în Gara de Nord îngheţase jegul. Imaginea aceasta, cu mizeria ţinută captivă de o pojghiţă de gheaţă încă îl bântuie pe inginerul Petra. Poate pentru că îi întăreşte convingerea că a ales corect plecând din România în 1971 pentru a ajunge, peste ani, românul cu cel mai important fotoliu executiv din întreaga industrie auto mondială.

Heinrich Petra a fost responsabil de coordonarea echipelor care au dezvoltat în laboratoarele Grupului BMW modele recunoscute la nivel mondial precum Z3 sau X5. A ieşit la pensie în 2004, dar continuă să fie implicat în industrie, lucrând pentru un producător finlandez de nişă. Deşi a părăsit România în 1971, călătorind în Iugoslavia şi obţinându-şi acolo biletul către libertate sub forma unui paşaport eliberat de Ambasada Republicii Federale Germane (RFG) din Belgrad, Petra încă vorbeşte perfect româneşte.

Originea nesănătoasă

În 1944, când s-a născut, într-o familie cu un tată român şi o mamă nemţoaică, viitorul lui Heinrich Petra arăta altfel. Bunicul patern, Niculaie, studiase la Budapesta şi Viena, devenind doctor în avocatură, iar fratele tatălui, Nicolae, deţinuse funcţii importante în administraţiile României interbelice, ajungând chiar, la un moment dat, subsecretar de stat în Ministerul Economiei.

Despre bunicul din partea tatălui încă circulă o anecdotă de la începutul anilor 1900, când, ducându-se la o frizerie în Târgu Mureş, s-a adresat în româneşte frizerului. A doua zi ar fi apărut în jurnalul local „Turnul de Veghe" următorul anunţ: „Neobrăzarea unui valah, candidat pentru a fi lăsat să fie avocat în Transilvania: a cerut în limba valahă frizerului pentru a fi tuns!". Înapoi însă la mijlocul anilor '40, când tăvălugul comunist a venit peste România, iar familiei Petra i s-a luat tot. Nicolae, fratele tatălui, a fost mai inspirat, părăsind ţara şi stabilindu-se, în etape succesive, în Belgia, America şi Mexic. Oprea, tatăl, a rămas însă în urmă, bunicul la fel, trecând prin închisorile comuniste, dar supravieţuind. Un alt unchi a făcut cinci ani de Canal.

Aşa s-a trezit Heinrinch, dintr-un posibil răsfăţat al sorţii, într-un element nesănătos, privit cu suspiciune de regimul democraţiei populare. Şi aşa a început să se înfiripe în mintea sa gândul plecării. După şcoala urmată la Sibiu şi facultatea la Cluj şi Braşov, Petra a fost repartizat la mecanică, deşi îşi dorise să facă electronică. Apoi a ajuns în Bucureşti cu ajutorul unei cunoştinţe pentru a lucra ca tehnician la o firmă de construcţii speciale.

Făceau beton precomprimat şi asamblau hale pentru producătorul de cauciucuri Danubiana. S-a mutat apoi la Ploieşti şi la Braşov, dar a prins august 1968 în Bucureşti, participând la mitingul organizat după invadarea Cehoslovaciei de trupele Pactului de la Varşovia. „Am fost la adunarea aceea, în Piaţă. M-am dus de bună-voie, oamenii s-au dus de bunăvoie, eram îngrijoraţi că ar putea intra ruşii - am simţit pentru prima dată că există o solidaritate. Şi solidaritatea asta a dus la libertate, e o lecţie pe care oamenii au uitat-o însă repede", îşi aminteşte Petra. Apoi, însă, toate speranţele că ar fi putut fi altfel s-au prăbuşit. Ceauşescu a început să se apropie de dictaturile asiatice, iar Petra, deja căsătorit şi devenit tată în 1970, a hotărât că e vremea să plece.

Heinrich Petra, adevăratul şmecher cu BMW. Cuvântul şmecher vine din germană şi înseamnă om rafinat

Cum se fugea în RFG

În 1971, prin intermediul unui prieten, Petra a primit o invitaţie din Iugoslavia, în baza căreia i s-a acordat permisiunea de a trece, „în interes de concediu", Dunărea. Cererea i s-a aprobat, oricum, abia după ce a dat şpagă la Miliţie câteva cămăşi. Înainte să părăsească Braşovul, unde locuia, Petra a primit şi o ultimă vizită de la oamenii de ordine. Voiau să se asigure că nu vânduse nimic din casă şi că nu are intenţii să nu se mai întoarcă. Heinrich însă avea să mai revină doar peste şapte ani, în 1978, deja ca cetăţean german, pentru a-şi vedea părinţii.

După trecerea graniţei, împreună cu soţia a mers la Ambasada RFG din Belgrad şi a primit un paşaport în baza căruia a putut să iasă din Iugoslavia cu trenul, fără ca sârbii să suspecteze că ar fi vreo problemă. „Rudele soţiei mele erau deja plecate în Germania. Soţia e germancă, sută la sută, iar nemţii care trăiau în străinătate erau înregistraţi în arhivele statului.

Eram în evidenţa germană, fiindcă tatăl soţiei mele avea fraţi care erau în Germania şi Austria. Dacă ar fi aflat iugoslavii, ne închideau. În momentul în care am ieşit din Iugoslavia, cel puţin formal eram cetăţean german. După un an şi ceva am renunţat la cetăţenia română". Acum, Münchenul e acasă. ; Articol realizat în colaborare cu platforma www.dela0.ro

23 de ani a lucrat Heinrich Petra pentru producătorul bavarez de autoturisme BMW.

Despre Securitate, cu calm

Povestea lui Heinrich Petra strânge toate datele unui destin individual de succes şi ale unui eşec colectiv de proporţii. România a pierdut în ultimii 50 de ani mii, poate zeci de mii de Heinrich Petra, saşi alungaţi de condiţiile teribile ale comunismului ceauşist. S-a scris mult despre ruinele lăsate în urmă de dispariţia comunităţilor de etnici germani, a venit la Bucureşti chiar şi Herta Müller, vorbind în cuvinte puţin măgulitoare despre România. Văzându-l însă pe Heinrich Petra începi să crezi şi altceva. Tolstoi scria că toate fericirile sunt la fel şi că importante, diferenţiatoare, sunt doar nefericirile. Poate că nu e aşa. Inginerul Petra a vrut să fie fericit şi a reuşit să facă asta într-un mod cu totul excepţional. Povestea sa nu e, deci, despre cum ar fi putut să fie.

E despre cum a fost pentru că, iată o concluzie grea!, Heinrich Petra n-ar fi putut fi ceea ce este astăzi decât părăsind România pentru Germania, Braşovul pentru München, comunismul pentru libertate, viaţa de-atunci pentru cea de-acum. Petra i-a citit cărţile doamnei Müller, i-a plăcut „Leagănul respiraţiei", povestea poetului Oskar Pastior, intim al scriitoarei, şi dovedit ulterior colaborator al Securităţii. Nu împărtăşeşte viziunea radicală a Hertei împotriva aparatului represiv. Nu, preferă să judece inginereşte, de la caz la caz, de la om la om, de la nuanţă la nuanţă. Familia lui Heinrich Petra este de referinţă în exilul românesc, de numele vărului său, Iancu Bidian, directorul bibliotecii româneşti din Freiburg, se leagă libertatea a nenumăraţi transfugi.

Omul care a relansat Mini

În 2004, Heinrich Petra s-a pensionat. Ajunsese top-manager la BMW. Drumul fusese şi lung, şi greu, dar a muncit mereu, aşa că nu a avut timp să observe. De atunci primeşte ce maşină vrea, în limita unei sume uriaşe, cu multe zerouri. E bine. Dar în ziua aceea Herr Petra a plâns. Câteva lacrimi, nu mai mult, nemţeşte.

I-au organizat o petrecere surpriză, s-au ţinut discursuri lungi şi sincere. Şi el a plâns - era prima dată când plângea la serviciu. Era în companie de 23 de ani, promovase constant, avusese sute de oameni în subordine pe ambele maluri ale Atlanticului, şi mai ales fusese dintre oamenii-cheie care au făcut din nou din Mini o maşină de succes, după cincizeci de ani în care marca nu mai fusese dezvoltată. S-a ocupat personal de Mini Cabrio, Mini Cooper S şi Mini One.

Când a ajuns în RFG, Petra a primit ajutor social şi a locuit cu soţia şi prima fată (acum are trei fete şi doi nepoţi) într-o singură cameră, a lucrat apoi la o fabrică de cutii de viteze, un profesor l-a remarcat şi l-a recomandat Univiersităţii din München, unde a ajuns asistent şi a urmat strălucit un doctorat. Era 1981 când vedea un anunţ într-un ziar: BMW căuta ingineri. S-a prezentat la un interviu de recrutare şi nu a mai plecat decât la pensie. Prima maşină nemţească pe care o văzuse în viaţa lui fusese un BMW 1600. Era a unui refegist care vizita o fabrică în Braşovul comunist. Petra era un inginer de douăzeci-şi-ceva de ani. Bineînţeles că s-a îndrăgostit.

Minunata lume nouă: ce ne va face tehnologia

Este, desigur, 2012 şi la München. Ploaia cade fără miză peste geometriile inedite ale Muzeului BMW. E ceva în ploaia asta care îţi spune că la fel a plouat şi acum un mileniu şi tot aşa va ploua peste încă un mileniu. Herr Petra îşi fixează, cu gesturi exersate, încă o dată, nodul oricum impecabil al cravatei. A venit momentul pentru întrebarea aceasta pe care o purtăm cu noi din ţara superstiţiilor mărunte: vine sfârşitul lumii? E doctor în inginerie, a ajuns om mare în Bavaria, trebuie să ştie!

Omul va învinge

Nu vine, să stăm liniştiţi, „eu ţi-am zis matale că nu respect dogme, mă duc în America şi îmi spune cineva că vine pe 21 decembrie 2012, eu râd şi îl invit la un pahar de vin sau de şnaps, şi râd iar, că am auzit atâtea prostii în viaţa asta, cum să vină sfârşitul lumii?, e absolut o prostie!". Herr Petra se amuză şi îl lăsăm să se amuze. Se miră apoi cum e posibil ca în România să mai existe din aceia care cred în ghicitoare şi în vrăjitoare: „Cum poate să existe aşa o prostie?".  Vor ajunge oamenii să lucreze pentru maşini, nu invers, ca până acum?

„Nu se va întâmpla în timpul vieţii noastre, iar voi sunteţi tineri". Dacă omul nu e în stare să lucreze cu maşina, să se adapteze, dacă se implică prea mult în relaţiile cu gadget-urile, dacă ajunge sclavul lor, e doar vina omului, spune Herr Petra. Nu înainte de a avea această îndoială: „Nu cred că majoritatea populaţiei e în stare să înţeleagă toate evoluţiile tehnologice".

Vom trăi toţi într-un mediu steril, departe de emoţii, într-o fericire conectată la aparate complicate, divorţaţi de propriul suflet, ca de un produs deja depăşit? Vom trăi toţi în „Minunata lume nouă" imaginată de Aldous Huxley? E posibil, dar nu e probabil, pare să ne spună Petra.

Pe internet totul se întâmplă în viteză, în viaţă nu e la fel, oamenii nu mai au răbdare, ştie că aşa e, dar omul va învinge - „el va fi mereu partea creativă care va face sistemul, roboţii vor executa". A lucrat o viaţă în industria auto, care e mai conservatoare, timpul de dezvoltare al unei maşini fiind de patru ani, iar viaţa ei medie - de şapte ani. Aici lucrurile se mişcă mai încet ca în IT, aşa că nu are de gând să se grăbească nicăieri, deşi admite că e vitezoman, „cu respectarea tuturor regulilor".

La aproape 70 de ani, în costumul său slim fit, cu privirea albastră şi limpede, inginerul Heinrich Petra, german cu trecut şi sensibilităţi româneşti, are o încredere contagioasă în instituţia viitorului. Mereu a fost aşa, altfel noi nu am fi fost acum aici.

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre: