În oficiul poştal se intră smerit. Sunt trei cozi şi, dacă nu eşti de-al casei, n-ai idee la care din ele să aşezi. Să zicem însă că ţi-ai dat seama, deşi sunt slabe şanse. Urmează partea cea mai bună a vizitei în oficiul poştal: aşteptarea. Cu răbdarea treci şi marea, dar pentru a ridica un colet de la poştă ai nevoie de mult mai mult decât răbdare. Ai nevoie de un caracter de fier, făurit numai prin asemenea vizite în oficiile poştale din întreaga ţară. Cât timp aştepţi până îţi vine rândul, poţi să faci de toate. Poţi să tricotezi un flanel. Poţi să inventezi un limbaj. Poţi să-ţi faci numărul de paşi zilnici. 
 
Oamenii se împrietenesc mereu la cozi, dar nu la coada de la poştă. Acolo ei se urăsc. Cel de dinaintea ta are un avantaj enorm, iar cel din spate e un pârlit de care nici măcar milă nu-ţi poate fi. Cu cât înaintezi, cu atât îţi cresc puterile paranormale şi devii eroul cartierului. Cu cât cei din faţa ta se poticnesc, cu atât încrederea îţi scade la loc, aşa cum scade şi cantitatea de oxigen din încăpere. Uneori, în tot acel calvar, ştii că singurul lucru care te mai poate salva este să te agăţi de fragmente de realitate din jur, cum ar fi un basorelief cât un perete de mare. Patru cai (urâţi) trag o căruţă condusă de un tip care suflă într-un fel de corn de vânătoare. Iar sub basorelief, un perete zgâriat ca de un animal care a încercat speriat să fugă prin ziduri. Şi dacă a fost aşa, desigur, nimeni nu l-ar condamna. 
 
Lucrurile se desfăşoară cu încetinitorul în oficiul poştal. Dacă după un timp petrecut acolo ţi se pare că oamenii din jurul tău sunt altfel este pentru că ei chiar se schimbă cu trecerea timpului. Şi tu te schimbi. Îmbătrâneşti în oficiul poştal. Între timp, doamna de la ghişeu împarte binele şi răul pe lume, hotărându-se pe loc pe cine să cruţe, pe cine să elimine, pe cine să sprijine. Uneori, privită din anumite unghiuri, sub becul chior din încăpere, doamna e o zeiţă pe care nu vrei s-o enervezi. Ea e momentan tot ce ai. 
 
În oficiul poştal se aude doar vocea ei. Chiar dacă de faţă mai sunt alţi 50 de oameni, nimeni nu îndrăzneşte să scoată un sunet. E o linişte pioasă, în aşteptarea coletelor de Crăciun. Îţi ţii şi tu respiraţia, până când o voce sparge tăcerea: ”Mami, au calendar cu mâţe! Uite! Au calendar cu mâţe”. O fetiţă îşi trage mama de mână spre ghişeu, dar femeia refuză să se mişte. Ştie că dacă va face un singur pas îşi va pierde locul cu greu câştigat la coadă, iar mulţimea n-o va ierta. “Nu se zice mâţe, se zice pisici!”, adaugă femeia şi se cufundă în telefon, în timp ce fiica ei, înfofolită în geacă şi căciulă, dă ture pe diagonala sălii, printre mulţimea de oameni aproape morţi. 

Să zicem că vei ajunge până aici. Să zicem că vei avea un psihic atât de puternic încât îţi va convinge şi fizicul să nu cedeze şi, după ore în şir, îţi va veni rândul la fericire. Dar chiar şi aşa, ştii care va fi de fapt răspunsul la întrebarea ta, nu? Va trebui să revii. Ai stat degeaba la coadă şi o vei face din nou. Din nou şi din nou, la nesfârşit, un fel de nebunie colectivă. 

Nu vei rezolva niciodată nimic, vei reveni aici de fiecare dată, în oficiul poştal, mult timp după ce oamenii vor fi populat alte planete şi universuri.