De fiecare dată când a avut cel mai mic impuls să plece din nou de acasă, şi-a găsit motive să nu o facă. Pot să mai trăiesc o zi-două fără pâine. Ce, când voiam să nu mai mănânc pâine deloc cum era? N-am nevoie de asta, n-am nevoie de aia, uite ce urât e afară, uite câţi oameni sunt pe stradă, uite cum trece timpul şi iar nu mai pot ieşi, pentru că e întuneric şi cine iese pe uşă când e întuneric?
 
Cu toate astea, săptămâna trecută a primit un SMS că urma să fie vizitat de un curier pentru a-i aduce un colet. S-a îngrijorat, şi-a pregătit o procedură şi nişte haine de schimb. Toată dimineaţa a stat ca pe ace şi, în momentul nefericit în care curierul l-a sunat, s-a îmbrăcat, şi-a tras un fular peste faţă şi şi-a luat o singură mănuşă. Mai avea câteva mănuşi chirurgicale, dar voia să ţină de ele, pentru că veneau vremuri grele, aşa că îşi propusese să folosească o singură mână, deci şi o singură mănuşă. 
 
A ieşit din bloc, a evaluat situaţia de la distanţă şi a încercat să îşi dea seama, în cele trei secunde pe care le-a avut la dispoziţie, dacă e sau nu curierul un pericol pentru el. Pentru că totul părea sub control, dar şi pentru că nu avea ce altceva să mai facă, s-a apropiat, a luat coletul cu mâna pe care avea mănuşa şi s-a întors spre bloc. A fost un pic mai complicat procesul de deschidere a uşii cu o singură mână, cea în care avea şi coletul, dar până la urmă a reuşit. 20 minute mai târziu, după ce îşi pusese hainele la spălat, se schimbase, dezinfectase holul, coletul, mâna şi aşa mai departe, a putut să răsufle uşurat. Trecuse şi provocarea asta.
 
Astăzi, însă, la fix o săptămână de la întâmplarea cu coletul, a primit din nou un SMS. Venea un alt colet. A simţit că-l apucă exasperarea şi primul gând a fost să mintă că nu e acasă sau pur şi simplu să nu răspundă la telefon. Însă şi-ar fi dorit foarte tare şi să-şi recupereze coletul. Şi-a pregătit din nou toate hainele de luptă, o mănuşă, un alt fular cu care să-şi acopere faţa şi a început să patruleze pe la geam, în speranţa că va reuşi să observe din timp maşina curierului şi să se echipeze rapid. Pe vremuri, aştepta zile întregi după curieri şi posta apoi pe Facebook degeaba, iar acum, când nu avea nevoie, se trezea cu ei la uşă.
 
Tot meditând la groaznica încercare prin care trece, şi-a dat seama că de fapt curierii, bieţii de ei, intră în contact zilnic cu atât de mulţi oameni. Ei ce să mai zică? Ei cui să se mai plângă? Bine că nu s-a făcut curier. Peste vreo oră, a primit din nou mesaul de la firma de curierat, prin care era din nou anunţat că azi va primi pachetul. Ce nebunie! Niciodată nu primise două mesaje de felul ăsta în aceeaşi zi. Pur şi simplu se jucau cu nervii lui, asta simţea!
 
S-a îmbrăcat cu hainele de stradă, apoi i s-a făcut prea cald şi i s-a părut ciudat să stea în casă în blugi. S-a schimbat la loc, apoi s-a îmbrăcat iar, doar ca să cronometreze de câte secunde are nevoie. Ceva din el îl obliga să găsească cea mai rapidă variantă de a coborî din bloc. Ştia de pe vremuri, de când viaţa era alta, că nu e bine să laşi un curier să te aştepte. Bun, s-a schimbat la loc în hainele de casă, singurele pe care le purtase de fapt în ultimele 22 de zile, şi s-a apucat să-şi pregătească un sandviş, fiind numai ochi şi urechi, în caz că suna cineva la interfon sau la telefon. Oare avea nevoie şi de declaraţie dacă cobora din bloc? Multe ore mai târziu, după lăsarea întunericului, a răsuflat uşurat că fusese ocolit de curier. Însă a doua zi, la prima oră, a primit un nou mesaj, la care n-a avut curaj să se uite. Nici peste o oră nu a avut curaj. Nici peste două. Nici peste trei. 
 
Urma să sune cineva în curând la interfon? Ce scria în mesajul acela? A înţeles că avea nevoie de cel puţin o bere ca să poată investiga problema. O bere, dar cel mai probabil - două.