Românii care şi-au reconstruit ţara în America

Românii care şi-au reconstruit ţara în America

Românii şi moldovenii din Chicago nu uită să sărbătorească 8 martie, oferindu-le fetelor trandafiri

Mănâncă româneşte, se caută la medici români, au avocaţi români, şi dacă au chef de-o distracţie pot oricând să meargă la festivalurile româneşti organizate în Chicago. Românii şi basarabenii care trăiesc visul american s-au lăsat împrieteniţi de limba pe care o vorbesc, la fel cum se pot şi duşmăni tot din aceeaşi pricină. 

„Claie peste grămadă" nu are traducere în engleză. Doar că asta e descrierea cea mai bună pentru cum arăta taxiul care aluneca pe străzile din Chicago. Noroc că maşina era încăpătoare, cât să facă loc pentru opt persoane. E veselie mare, aşa se cade sâmbătă seara. Fetele poartă fuste scurte şi tocuri, băieţii sunt parfumaţi nevoie mare şi şoferul, un bărbat de culoare, amuzat de isprava lui: până la urmă îşi riscă licenţa îngrămădind atâţia petrecăreţi într-o maşină. „Parcă suntem în rutieră", glumeşte Dima, aprobat de Ciprian, care stă ca pe un tron, singur, în faţă. Diferenţa cea mai importantă este că în asfalt nu sunt gropile din România sau Moldova. Fetele cer „conditioner", primesc doar o briză firavă, semn că nu face faţă căldurii şi aglomeraţiei din maşină.

E sâmbătă seara şi toată lumea merge în downtown (centrul oraşului), în club. Aşa se întâmplă în fiecare săptămână în grupurile de români şi basarabeni din Chicago, asta când nu e ziua cuiva, şi atunci e regulă să se închirieze un restaurant, poate chiar o limuzină care să-i plimbe. La cât muncesc, e normal să se şi distreze pe măsură.

Muncă şi distracţie

Majoritatea băieţilor lucrează ca şoferi de tir sau la pus parchet. E muncă grea, suficient de grea, dar câştigă bine. În construcţii se ştie deja cine munceşte bine şi ce specializare are fiecare naţie. „Românii şi moldovenii pun parchet, polonezii vopsesc şi ruşii pun ferestre. Nu se întâmplă niciodată altfel şi nici nu ştiu de ce se întâmplă aşa. Şi e muncă grea, la care niciun american nu s-ar băga", explică Ciprian, un tânăr de 26 de ani din Iaşi. 

Tinerii trăiesc senzaţii tari în balconul de sticlă al clădirii Sky Deck



E de patru ani în SUA, a plecat când „era un copil", după cum povesteşte. Era student la Iaşi şi mai fusese şi cu o vară înainte în State prin programul Work&Travel. Hotărârea de a rămâne poate fi luată drept o nebunie de cei de acasă. Dacă te uiţi mai atent la viaţa lui, ai spune că decizia luată a fost potrivită. „Am vrut să-mi iau BMW, mi-am luat BMW, am vrut să plec la Miami Beach, am plecat la Miami Beach. Nu mi-am refuzat nicio dorinţă", spune tânărul care trăieşte fiecare moment ca pe ultimul, ultimul în SUA. A sacrificat şi destule - să-şi ia o diplomă de facultate şi o iubire pe care inima nu a lăsat-o să treacă Oceanul.

România lui a prins însă rădăcini în Chicago, un oraş aerisit, cu plajă şi multă verdeaţă, unde sunt toţi prietenii lui. Singura supărare este că nu se poate întoarce în ţară, nici măcar pentru o săptămână, fiindcă asta i-ar aduce o interdicţie de zece ani de a intra în SUA. Plăteşte taxe statului american, munceşte pentru el, e un cetăţean model, dar singurul lucru pe care ţara tuturor posibilităţilor i-l refuză este cetăţenia. După ce ţi-a expirat viza şi tu tot nu te dai plecat, ce mai poţi face pentru a intra în rândul americanilor cu acte este să te căsătoreşti cu unul dintre ei.

Cetăţenia ajungeşi la 20.000 de dolari

Sunt de altfel mulţi care fac din căsătoriile de convenienţă o afacere: „Unii cer şi 20.000 de dolari până îţi primeşti green cardul", spune Ina, o moldoveancă frumoasă de 26 de ani care a lăsat sătucul ei de lângă Chişinău în urmă cu aproape cinci ani. O altă soluţie pentru obţinerea şederii mai este azilul politic. „Dar când ceri azil, te dezici de ţara ta. Eu nu pot să fac asta", mai spune Ina.

Piraţii, clovnii şi doctorii fac Halloweenul mai distractiv



A lăsat în urmă facultatea de pedagogie şi o familie căreia îi trimite pachete cât de des poate. Nepoţica ei, pe care n-a văzut-o decât când era în faşă, primeşte dulciuri şi în valoare de 100 de dolari, iar sora ei rupe gura satului cu haine de firmă. „Păcat că nu se pricepe la dintr-astea. Mă întreabă cine-i Armani ăsta", glumeşte fata.

Captivă în cea mai liberă închisoare

Ar pleca acasă cu primul avion dacă ar putea. Doar că în Chişinău, un cadru didactic câştigă puţin peste 100 de dolari, cam cât cheltuieşte ea, când are chef, într-o seară la mall. De altfel, shoppingul este ocupaţia ei preferată, asta când nu lucrează ca baby-sitter la o familie de evrei. Acum are o maşină frumoasă, locuieşte cu chirie, ce-i drept, într-o zonă liniştită cu case una şi una şi tot în Chicago şi-a descoperit băutura ei preferată: „Sex on the beach". Cel mai dor îi este de ma-ma ei bolnavă, rămasă singură. Nu ştie ce s-ar face dacă n-ar putea să meargă acasă dacă i s-ar întâmpla ceva rău. Speră însă ca până atunci să-şi rezolve problemele cu actele.

Cu toate că a văzut jumătate din America, are un vis care ar face să zâmbească pe oricine. „Vreau să merg măcar o dată în România, măcar câteva ore să stau să mă plimb pe o stradă. De mică mi-am dorit să merg în România, visam să stau undeva la munte. Mă uitam la televizor numai la români şi mama îmi spunea că sigur o să mă mărit cu un român", povesteşte fata. Nu a fost să fie, mai ales după ce l-a cunoscut pe Dima, un moldovean neîntrecut la cântatul la trompetă.

Ocupaţia preferată a fetelor este mersul la plajă



Când e câte o petrecere, se lasă mereu cu cântat. De la Mărgineanu până la Suruceanu, românii şi basarabenii se simt ca acasă. Poate fructele n-au acelaşi gust, dar ciorba merge şi când roşiile se numesc tomatoes sau când ceapa e onion. Ţara lor miroase a „Romanian mititei" pe care îi găseşti la supermarket şi e stropită cu şpriţ din Cotnari cu Borsec. De altfel, visul american e o iluzie doar pentru cei care s-au întors acasă.

"Românii şi moldovenii pun parchet, polonezii vopsesc şi ruşii pun ferestre. Nu se întâmplă niciodată altfel şi nici nu ştiu de ce se întâmplă aşa. Şi e muncă grea, la care niciun american nu s-ar băga.''
Ciprian parchetar

Grătare cu mici şi frigărui stropite cu whisky, la Chicago

Dacă n-ai vedea case luxoase cu peluză în faţă, zgârie nori, McDonald's aproape la orice pas şi n-ai auzi vorbindu-se în engleză la colţ de stradă, n-ai avea cum să nu te simţi ca în România. Comunitatea este atât de mare încât nu te miră că, în fiecare an, patronul unui restaurant românesc întinde masă mare chiar în faţa primăriei, toarnă must în paharele petrecăreţilor şi lasă muzica de petrecere să fie acompaniată de sfârâitul grătarelor încărcate cu mici şi frigărui. Festivalul „Romanian Taste" e un eveniment aşteptat.

La Nelly, alt restaurant românesc, varza cu ciolan vine pe platouri întinse, cât să-ţi satisfaci pe deplin pofta de casă, iar patroana, care dă şi numele restaurantului, a venit în SUA de 30 de ani. Timpul pare să fi înţepenit pentru ea. Localul ei arată ca un restaurant de cooperativă, cu feţe de masă alb imaculat şi un bar înalt pe care stau aliniate, în loc de Rom Jamaica sau secărică, cei doi prieteni, Johnnie Walker şi Jack Daniel's.

Iar la televizor, ştirile româneşti îi îndeamnă pe clienţi să redeschidă discuţia despre corupţia de acasă. Românii dau pe-acolo şi pentru că doamna Nelly îi întâmpină ca o mamă cu: „Ce să vă dau să mâncaţi, puişorilor?", iar din bucătărie se aud cele mai familiare braşoave româneşti, iscate din conversaţia bucătăreselor.

Cu frica de a fi trimişi în ţară

Duminica se merge la biserică, unde preotul este român şi slujba se ţine tot în română. Dacă îi doare măseaua, chiar dacă nu au asigurare medicală, merg la un doctor român şi plătesc cash. În străinătate, românii nu trag cu toţii să-şi clădească mica lor ţară, după chipul celei lăsate peste Ocean. Conflictele sunt la fel de dese ca prieteniile, dar parcă mai înflăcărate acolo unde pe „tărâmul făgăduinţei" altă regulă de a trăi în afară de „să faci bani" pare să nu existe. Riscă oricum să fie trimişi în ţară oricând.

Prutul nu a secat nici după ce au trecut un ocean întreg. Şi românii, şi basarabenii au poveşti despre concetăţeni cu care au lucrat şi au încercat cu orice preţ să-i fure sau să-i umilească. Când se calcă pe bătături se şi bat, dar la fel de bine ştiu să fie şi fraţi. „Ce-mi place cel mai mult aici e că îmi exersez engleza", glumeşte Nicolae, care a ajuns în America de trei luni şi a vorbit mai puţină engleză decât la orele de la şcoală.

Au ocazia să dea de vedete pe stradă sau chiar să le intre în casă, ce-i drept, ca să le schimbe parchetul. Călătoresc prin toată ţara, îşi pot cumpăra un iPad pe lună, ies la grătare şi îşi fac cadouri de mii de dolari. „Acasă" nu mai are o definiţie clară pentru ei. De asta, viaţa în Chicago reclădeşte o Românie cu ceva în plus: mai multă civilizaţie, peste 4.000 de dolari pe lună, posibilităţi mai multe, dar nu infinite. Foarte puţini se integrează cu adevărat şi chiar dacă le zâmbesc frumos, americanii nu îi iau acasă.

"Vreau să merg măcar o dată în România, măcar câteva ore să stau să mă plimb pe o stradă. De mică mi-am dorit să merg în România, visam să stau undeva la munte.''
Ina baby-sitter

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre: