Am 437 de ani, dar tot merg repede pe străzi. Oriunde aş avea de mers, bag viteză, pentru că ce sens are să pierzi timp pe drum? Ba chiar mă enervează cei care pierd vremea holbându-se la cer sau verificându-şi Facebook-ul în timp ce dau peste tine, oamenii care se opresc în mijlocul trotuarului, vorbind la telefon, sau cei care îşi dau timp să râdă şi să tragă aer în piept. Mă enervau, adică. Acum încerc şi eu să fac toate astea şi iată că n-a venit sfârşitul lumii (încă). 
 
De exemplu, ieri dimineaţă eram deja cu vreo jumătate de oră înaintea programului pe care singură mi-l stabilisem, aşa că am zis că ar fi bine să nu mai alerg atât pe străzi. M-am oprit să mă holbez la o plantă vişinie, cu frunze răsucite, care cucerise deja uşa unui garaj şi ameninţa să cuprindă tot peretele de lângă, atunci când din sens opus am văzut venind un biciclist care cu o mână ţinea coarnele şi cu cealaltă fuma. Din spatele lui, în ritmul bicicletei, îl însoţea un câine, un bulldog francez bătrânel, destul de gras şi oricum plictisit. La un moment dat, însă, câinele a ieşit din ritmul impus de stăpân şi a luat-o la goană în faţa bicicletei, probabil după vreo mâţă zărită în zonă. Atunci biciclistul s-a dezechilibrat, şi-a scăpat ţigara, a înjurat şi a pornit şi el în viteză după câine, strigând: “Panda! Stai, Panda!” 
 
Ieri a fost dimineaţa câinilor, se pare, pentru că tot ieri, în încercare mea de a merge pe stradă într-un mod mai relaxat, am întâlnit o altă pereche curioasă de om plus patruped. Un bărbat între două vârste, vizibil încă netrezit din somn, scosese la plimbare, la prima oră a zilei, un câine golden retriever extrem de agitat. Pe cât era stăpânul de adormit, pe atât căţelul era de fericit şi ţopăia din tufă în tufă. Cei doi mergeau în zig-zag pe trotuar, în faţa mea, iar câinele era fascinat de fiecare plantă, fiecare tulpină de copac, fiecare loc în care ar putea face un pipi mic sau, din contră, fiecare loc în care alt câine făcuse un pipi mic mai devreme. Părea chiar că citeşte mesaje în toate urmele pe care le adulmecă şi sărea de colo-colo, trăgând după el o zgardă lungă şi un stăpân uşor ca o pană, care nu se grăbea să ajungă nicăieri. De parcă singurul moment care conta era acela, în care se aflau atunci, în care el şi câinele lui se vânturau pe trotuare. 
 
Mi-am continuat drumul şi, deşi pare de neimaginat, m-am mai întâlnit, în aceeaşi dimineaţă, cu o femeie care plimba doi pudeli pitici, cărora li se adresa, duios, cu apelativul “măgarilor“. “Da, aici se face, măgarilor! Măgarii lu’ mama!“ Depăşind măgarii mamei, am dat de ciorile pe care le văd de fapt în fiecare dimineaţă şi care în ultima vreme sunt preocupate doar de strânsul ultimelor nuci. Le-am zis bună dimineaţa, dar nici măcar nu m-au băgat în seamă.  
 
Apoi, la trecerea de pietoni, când eu m-am oprit cuminte, aşteptând verdele, două ciori m-au ajuns din urmă, mi-au aruncat o privire în zeflemea şi au trecut strada în zbor pe roşu. Una din ele a scăpat din cioc o nucă, dar nu s-a mai întors după ea.