Punkişti contra comunişti

Punkişti contra comunişti

Mişcarea Punk şi-a atins în străinătate maximul de celebritate în ultima jumătate a decadei anilor 1970 FOTO: GULLIVER / GETTYIMAGES

Înainte de 1989, în Timişoara şi Craiova ajungea, din Iugoslavia, o muzică nemaiauzită până atunci. La aproape cinci ani de când invazia punk îşi dăduse ultima suflare în Occident, tinerii români descopereau bulversaţi ieşirea din griul cotidian al totalitarismului.

 

România, anul 1984. La Palatul Sporturilor din Bucureşti are loc gala de adio a gimnastei Nadia Comăneci. Autorităţile comuniste inaugurează, cu mare fast, Canalul Dunăre–Marea Neagră, considerat, la acel moment, al treilea canal de navigaţie, ca importanţă, după Suez şi Canalul Panama. Lucrările la alte două viitoare ctitorii ale regimului comunist, Casa Republicii şi bulevardul „Victoria Socialismului“, sunt lansate în urale.

România trepidează. Blocuri de zece etaje răsar peste noapte, începe cursa contracronometru de eliminare a datoriei externe, iar principalele fabrici şi uzine din ţară se întrec în raportări ale unor producţii extreme.

La marginea Bucureştiului, prin săli îmbătrânite prematur, tineri se deziceau de tradiţia „ceaiurilor dansante“ ale părinţilor şi îşi scuturau pletele în mulţimi, pe acorduri de muzică rock. Era o formă de rebeliune, una din puţinele permise în acele vremuri. Benzi de magnetofon şi discuri vinil treceau din mână în mână, pe ascuns. Primul album Iris dinamita scena underground românească, trezind la viaţă o întreagă generaţie ce părea definitiv adormită.

Se sărea pe „Trenul fără naş“ şi se trăia „la sentiment“ pe „Noaptea“. „Spre al tău castel alerg acum neîncetat / Iubiri apar mereu, ce trist, totu-i schimbat / Coroana-n suflet de-aş putea să-ţi fiu pe veci / Dar când ajung îmi spui să plec şi mă petreci“, cam asta se cânta în acele vremuri.

În Timişoara însă, tinerii nu erau cu urechea spre Occident şi influenţele muzicale americane preluate de majoritatea trupelor rock româneşti, ci spre Iugoslavia, aflată în plin comunism liberal. Iar dinspre sud-vest venea o altă muzică, substituind acordurilor clasice şi profesionalismului implicat de statutul de muzician cult, piese formate din câteva acorduri, versuri strigate cu disperare şi teme de revoltă socială. Aceasta este povestea unei întâlniri. Cea dintre două societăţi româneşti complet opuse (cea din ultimii ani ai comunismului şi cea de după Revoluţie) şi un curent muzical: punkul. Şi a celor care protestau la adresa vieţii gri, vândută în fiecare zi pe post de fericire, ascunşi prin beciuri şi săli ferite şi fredonând versuri precum: „Teatrul merge înapoi / Din jocul întâmplării răsar păpuşi-eroi / Timpul se scurge exponenţial / Viaţa ne satisface doar parţial“. 

Banana din New York

În 1967, cu 17 ani înaintea descoperirii punkului de către tinerii din România, în New York apărea un album cu o banană de un galben intens tronând pe copertă. Lucrarea grafică îi aparţinea lui Andy Warhol. Muzica de pe acel album, considerat astăzi un iniţiator de curente, atitudini şi viziune de construcţie pe note, era produsul membrilor trupei Velvet Underground. 1967 era începutul dominaţiei hippie, cu proteste la adresa războiului din Vietnam, mişcări sociale pe străzi şi droguri pe post de convenţii sociale.

În muzică era în plină desfăşurare mişcarea psihedelică, astfel încât, dacă versurile nu erau despre iubire, Dumnezeu, distracţie la maxim sau confesiuni cu iz naiv, atunci, cu siguranţă, se refereau la teme înghiţite şi digerate de aburii ţigărilor şi gustul chimicalelor ce dăduseră naştere mişcării contraculturale.

Lou Reed, vocalul trupei Velvet Unerdground, era decis să nu piardă vremea. Versurile trupei erau despre furnizorul personal de droguri, sadomasochism, prostituţie sau deviaţii sexuale. Cântecele copilăreşti despre beneficiile drogurilor uşoare, care caracterizau perioada, au fost înlocuite cu versuri despre heroină, construite pe un scârţâit de vioară ce avea să devină semn distinctiv al primelor albume Velvet Underground.

Dar adevăratul declanşator a fost atitudinea. Croită pe principiul lui Warhol, creierul din umbra trupei, cel care propovăduise dreptul fiecăruia la „15 minute de celebritate“,  Velvet Under­ground nu căuta celebritatea definitivă, lumina reflectoarelor, petrecerile somptuoase şi faima veşnică.

Concertele aveau loc în săli mici, în faţa a câtorva zeci sau sute de persoane (şi asta în zilele bune). Era pentru prima oară când privitorii aveau senzaţia că pot face acelaşi lucru ca şi cei din faţa lor, de pe scenă. Muzica trecuse din mâinile instrumentiştilor rafinaţi, a transcrierilor de note şi a gamelor exersate în exces, în zona experimentului, a jocului şi a unui concept ce avea să facă istorie în următorul deceniu: simplitatea.

Cu puţin ajutor de la vecini

Tinerii din Timişoara nu aveau nevoie să descopere simplitatea. Deschideai uşa apartamentului şi era acolo, în toate formele posibile. Nici nevoia de a evada din „marea muzică rock“ (unul dintre obiectivele explicite ale punkului) nu era tocmai o prioritate: muzica se găsea atât de greu, încât aproape orice disc sau bandă de magnetofon cu un album occidental de dată cât de cât recentă era o desfătare.

Atracţia principală venea din agresivitatea notelor ce ieşeau din boxe, din aparenta lor hotărâre definitivă de a nu face vreo concesie cu realitatea. În jur totul era gri, dar aici, în faţa difuzoarelor, viaţa circula în ritmuri rapide, cu strofe strigate, într-o viteză ce aduce aminte de un raid aerian.

Relaţia muzicală dintre Timişoara şi Iugoslavia nu era una recentă. Prima muzică pătrunsă în România dinspre vecinii noştri de la sud-vest a fost genul folcloric. Apoi, câteva cântece pop, numai bune de unduit trupul la câte o petrecere festivă.

Oricât ar părea de ciudat, punkul a fost pasul natural din această listă. În Iugoslavia apăruseră zeci de trupe, bine delimitate vizual prin modă şi atitudine scenică: Pekinška Patka, KUD Idijoti, Party Brejkers, PsihoModoPop, Elektricni Orgazam sau Sarlo Akrobata. Generic, curentul muzical din care se revendicau era garage rock, care, după cum îi spune şi numele, adopta şi transforma în element definitoriu simplitatea în execuţie.

Prima grupare punk atestată documentar în România a fost cea din cartierul timişorean Plopi. Condusă de „Bătrânu“, de unde şi numele de „Gaşca lui Bătrânu“, gruparea din Plopi a reuşit să-şi facă loc într-o societate comunistă extrem de închisă, în special datorită faptului că zona în care se reunea periodic era izolată, pe vremea aceea, de oraş, fiind practic considerată un sat de sine stătător.

Gruparea din Plopi nu avea nicio ideologie. „Nu aveam nicio cerinţă politică sau cine ştie ce credinţe. Ne întâlneam când puteam şi ascultam muzică împreună. Punkul te mişca din loc, te făcea să te simţi viu în toată atmosfera aia nasoală de atunci“, spune „Pleoape“, unul dintre membri găştii de atunci. 

Treptat, echipa lui „Bătrânu“ s-a destrămat. Unii şi-au întemeiat familii şi au mutat locul de audiţie din beciuri în propriile apartamente, alţii, mai decişi, au fugit din ţară. „Totul a durat vreo doi ani. Dar pentru noi a însemnat enorm. Niciunul dintre noi nu ne regăseam în muzica vremii. Era cea uşoară, pe care o auzeai peste tot, şi noua explozie rock, care, pentru noi, nu însemna mare lucru. Pentru mulţi, punkul a fost însăşi definiţia tinereţii“, spune acelaşi „Pleoape“, în vârstă de 43 de ani,  astăzi inginer de succes în
Timişoara.

Când curentul punk a sosit, singurul lucru pe care nu trebuia să-l faci era să fii muzical.

Nick Lowe

muzician şi producător

 

Punkul este libertate muzicală. Este ca şi cum ai spune: fă şi cântă ceea ce vrei.

Kurt Cobain

muzician, trupa Nirvana

 

Punk rock este o expresie folosită de diletanţi şi de manipulatori fără inimă despre un fenomen care consumă energiile şi corpurile şi inimile şi sufletele unor tineri, ce-i dau tot ceea ce au.

Iggy Pop

muzician, trupa The Stooges

 

Punkul era definit printr-o atitudine, mai degrabă, decât un stil muzical.

David Byrne muzician, trupa Talking Heads

 

Cred că punkul, în special pentru mine, era un mare deget mijlociu ridicat către întreaga chestie.

Mike Watt

muzician, trupa Minutemen

 

Drumuri paralele: la ei istorie, la noi anonimat

Punkiştii români, la începutul anilor 1990. Fotografia a apărut la o expoziţie organizată de Club Electroputere Craiova

Drumul deschis de către cei de la Velvet Underground a fost urmat imediat. America avea mii de puşti sătui să vadă la televizor un Elvis supraponderal, părând să-şi dea ultima suflare cu fiecare notă, pe John Lennon propovăduind pacea din pat, alături de soţie, se săturaseră să mai audă lamentările acustice hippie şi prezentarea drogurilor pe post de dar divin. În 1968, cei de la Velvet Underground scoteau cel de-al doilea album (şi ultimul în componenţa originală).

Pe post de încheiere, era „Sister Ray“, o explozie de zgomot, agresivitate fonică şi sunete experimentale ce nu mai existase în muzica de până atunci. Peste numai doi ani, trupa The Stooges, condusă de Iggy Pop, lansa pe o piaţă americană bulversată albumul „Fun House“. Ascultat şi astăzi, la câteva decenii de la data creaţiei, albumul pare venit de nicăieri. Pare că un întreg pluton de pompieri
s-a înregistrat încercând să stingă un incendiu cu nişte ciocane.

Scena era deschisă. Au urmat cei de la Ramones (cine mai auzise versuri precum „Bate-l pe ştrengar cu bâta de baseball“?), Modern Lovers (repunând în drepturi jocul şi ironia, „Fetele luau culoarea de avocado / Când el trecea pe stradă, în al său Eldorado“), în timp ce Iggy Pop era bătut pe scenă de nişte motociclişti, iar cariera trupei The Stooges se încheia în obscuritate şi zgomote de sticle sparte.

În anul următor, 1977, mişcarea punk a invadat Anglia şi a devenit cultură alternativă. Sex Pistols lansau „Never Mind the Bollocks, Here’s the Sex Pistols“, conţinând piese despre anarhie, ironii la adresa consumismului, toate fardate cu o poză a Reginei purtând un frumos ac de siguranţă înfipt într-una
dintre nări. Peste noapte, punkul cucerea străzile, schimba moda, muzica, tot. Zeci, sute de trupe noi apăreau în fiecare zi.

Lumea era martora unei mişcări sociale uriaşe, cea mai mare de la apariţia rock’n roll-ului şi de la primele concerte ale lui Elvis. Punkiştii nu credeau însă în tradiţie. Erau aici şi acum, restul nu mai conta. Viaţa se întâmpla într-o secundă. Iar cei de la The Clash au şi transcris această rupere fără lacrimi de trecut: „În 1977, sper să merg în rai / Căci am stat prea mult pe alocaţie de şomaj / Şi nu pot munci deloc / Pericol, străine / Mai bine ţi-ai picta faţa / Fără Elvis, Beatles sau Rolling Stones / În 1977“.

Vine Revoluţia

În Timişoara anilor 1985-1986, nu se ştia mai nimic despre mişcarea din Anglia, noua modă, Regină sau despre piesa „1977“. Gruparea lui „Brânduşe“ şi a lui „Pichi“ se formase şi începeau primele conflicte dintre „metalişti“ şi „punkişti“, cu locul de întâlnire în centrul oraşului.

Sebastian Feneşan avea pe atunci 8 ani, dar îşi aminteşte perfect cum decurgeau ciocnirile dintre „viziunile“ muzicale. „Era o amestecătură. Erau mulţi care arătau şi se îmbrăcau ca nişte punkişti, dar ascultau, pe lângă punk clasic, Depeche Mode sau The Cure. Aveau cartierul general în Girocului şi pe Bulevardul Cetăţii. Metaliştii stăteau în Piaţa Traian, ceilalţi în Unirii şi nu ieşeau din zona lor.  Când se întâlneau, ieşea urât. Iar principalele locuri de bătaie erau petrecerile oficiale organizate de diverse licee“, povesteşte Feneşan.

Abia la sfârşitul anilor 1980, aproape de ieşirea din comunism, Timişoara dădea prima grupare adevărată de punk. Avea sediul în Cartierul Tipografilor, iar din ea făceau parte „Nexantes“, „Borneo“, „Malonyai“, „Ceausoglu“, „Ariciu“ şi alţii. Aveau o ideologie clară, de dreapta, evident, se adunau prin garaje sau beciuri să asculte muzică, ba chiar au fost şi primii care au încercat să cânte câte ceva. Vremurile erau grele şi sculele la fel de rare precum mezelurile, astfel încât, pe post de amplificatoare, au folosit radiouri vechi transformate.

Odată cu Revoluţia, grupurile punk din Timişoara şi cele din Craiova, proaspăt înfiinţate, ieşeau la lumină. Ciudat paradox: în Marea Britanie, punkul a dispărut după ce dăduse naştere unui adevărat cutremur social, redesenând finalul anilor 1970. În România, a avut nevoie de o schimbare de regim, pentru a putea scoate capul la suprafaţă.

 

 

Zorii democraţiei: punkul ajunge la Pro TV

Serate filosofico-muzicale FOTO: CLUB ELECTROPUTERE CRAIOVA

Imediat după momentul decembrie 1989, grupul  punk din Tipografilor începe o serie de adunări în Piaţa Libertăţii din Timişoara. Anunţurile se fac prin lipire de afişe sau transmiţând vestea din gură-n gură. Aşa ia naştere „Mişcarea Underground Timişoara“, dublată, imediat,

de o filială şi la Craiova. La Timişoara se procedează ca la carte: în cel mai pur spirit al democraţiei abia descoperite, se legalizează „Mişcarea“ la Primărie, cu ştampila Consiliului Judeţean.

În mâinile tinerilor revoluţionari, punkul devenea, astfel, o societate culturală nonprofit cu carnete de membru cu personalitate juridică şi statut intern.

„Mişcarea Underground Timişoara“ începe să se adune la cafeneaua Partidului Naţional Ţărănesc din Piaţa Libertăţii. Potrivit unuia dintre martorii acelor momente, decizia nu a venit „din vreun motiv ideologic anume – cu toate că Timişoara era anti FSN-istă – ci, pur şi simplu, pentru că turcul Ali făcea o cafea la nisip tare bună şi ieftină“.

Alăturarea dintre punk şi doctrina ţărănistă avea să continue atunci când membrii partidului le-au oferit tinerilor rebeli un spaţiu în subsolul clădirii ce adăpostea sediul din localitate al PNŢ.

Acelaşi martor al acelor momente povesteşte: „Ne-am înhămat la o muncă sisifică. Lucram în salopete câte şase ore pe zi şi, timp de o lună, am scos la lumină aproximativ zece camioane de gunoi. Am spart şi unele ziduri şi, până la urmă, a ieşit o chestie acceptabilă. Aşa a apărut primul club autohton de underground. Acesta a fost un lucru bun, pentru că efortul depus pentru o idee ne-a unit foarte mult. De atunci, în conştiinţa oamenilor interesaţi de fenomenul underground a rămas denumirea de «Grupul de la PNŢ»“.

De viaţa culturală din Timişoara depindeau direct şi punkerii din Craiova. Cele două trupe locale, Terror Art şi Antipro, concertau în Banat, împinse de reacţia nepăsătoare a oficialităţilor publice locale. Craiovenii fascinaţi de punk se întâlneau în faţa Poştei Centrale, apoi, pe măsură ce România avansa tot mai mult în societatea de consum şi în piaţa liberă, în baruri, ba chiar şi într-un beci, dedicat special curentului punk.

„Sataniştii“ craioveni

„Antipro“, un punker craiovean ce a trăit acele vremuri, îşi aduce aminte cum barurile alese drept locuri de întâlnire erau „foarte simple“. „Nu trebuia ceva sofisticat. Beai o bere şi stăteai de vorbă. Nu aveai nevoie de ambianţă. Se alegeau locurile cu tradiţie ale oraşului, unde veneau muncitorii, chestiile clasice. Cârciumioarele din oraş unde nu exista nicio pretenţie“, povesteşte cel care şi-a luat porecla după cea mai cunoscută trupă de punk locală. Cea mai dură bătălie dintre punkerii craioveni şi Sistemul (rezumând în acest concept toate forţele acuzate de uniformizarea indivizilor) a fost purtată cu Pro TV-ul lui Adrian Sârbu. În 1995, un Pro TV abia intrat pe piaţă, creator de isterie printre privitorii dornici de ceva nou, prezenta un reportaj în care punkiştii din Craiova erau prezentaţi drept satanişti.

Urmările au fost destul de neplăcute. „SRI-ul a intervenit, au început să facă urmăriri, au intrat peste câţiva în case, cu percheziţii. Noi am făcut un protest în care le-am zis tuturor că nu avem nicio legătură cu tâmpeniile de care ne acuzau. Din fericire, craiovenii ne ştiau destul de bine şi ne-au luat apărarea alături de ziarele şi autorităţile locale“, povesteşte „Antipro“, cel al cărui nume datează chiar din perioada respectivă, în care „Generaţia Pro“ era principalul duşman „ideologic“.

Ciudat pentru un curent cultural ce-şi căuta cu disperare libertatea înainte de 1989, punkul a supravieţuit puţin în noua ordine democratică. Clubul de la PNŢ a ţinut aproximativ un an, după care tinerii rebeli au fost daţi afară. Partidul plonja direct în epoca economiei de piaţă, închiriind spaţiul unor chinezi care l-au transformat în restaurant.

Un concert cât o epocă

La Craiova a fost vorba, mai degrabă, despre oameni. Acelaşi „Antipro“ explică: „La un moment dat, nu au mai venit alţi oameni care să-i înlocuiască pe cei care plecau la studii sau la muncă în alte oraşe şi-n alte ţări şi, inevitabil, lucrurile s-au oprit. Nu era vorba de muzică, ea era doar fondul pe care noi relaţionam, prin care eram împreună. Nu ştiu cum generaţiile următoare au fost împreună sau ce mai  înseamnă ideea de a fi împreună în prezent. În perioada aia încă mai exista spaţiu public. Nu era atât de îmbâcsit de către media şi de afaceri precum terase. Era foarte mult spaţiu liber şi oamenii erau activi în el, pentru că trebuia să fie umplut cu ceva“.

Treptat, majoritatea trupelor formate în acei ani, imediat după Revoluţie (şi apăruseră cu zecile), s-au destrămat. Cele câteva care mai activează s-au transformat în aşa-zise „trupe cult“, extrem de apreciate printre punkişti, dar fără vreo intenţie de a ieşi din zona undergroundului.

Ultimele imagini a ceea ce a însemnat „generaţia punk“ din România provin de la un concert al trupei Antipro, din Craiova, din 1999. Este ceva naiv şi uşor copilăresc în aceste imagini de arhivă. O grămadă de tineri, cu toţii la busturile goale, sar şi se izbesc unii de alţii pe o sonorizare precară, demnă de un loc precum cel unde s-a desfăşurat concertul: actualul bar „Cave“, din zona Rovine.

Pe feţele celor prezenţi se citeşte o combinaţie de bucurie, furie, nehotărâre şi confuzie, numai bună pentru a defini cât mai aproape realitatea acelor ani. Între timp, nici barul nu mai este ce a fost atunci. Dacă sunteţi curioşi ce s-a întâmplat cu locul în care punkul veritabil românesc şi-a dat una dintre ultimele suflări, e îndeajuns să tastaţi pe Google următoarele cuvinte: „Şi-a dus iubita moartă în bar“.

 

În perioada aia încă mai exista spaţiu public. Nu era atât de îmbâcsit de către media şi de afaceri precum terase. Era foarte mult spaţiu liber şi oamenii erau activi în el, pentru că trebuia să fie umplut cu ceva.

Se alegeau locurile cu tradiţie ale oraşului, unde veneau muncitorii, chestiile clasice. Cârciumioarele din oraş unde nu exista nicio pretenţie.

Antipro, punker din Craiova

 

 

O istorie secretă a secolului XX

Trupa Sex Pistols, în timpul concertului din Manchester, din 1976

Pe 4 iunie 1976, într-o sală asemănătoare celor din căminele culturale româneşti, o trupă alcătuită din muzicieni abia ieşiţi din adolescenţă schimba definitiv istoria rockului.

Concertul de la Lesser Free Trade Hall, din Manchester, al celor de la Sex Pistols este privit, astăzi, ca unul dintre acele momente de referinţă unde o parte a istoriei se opreşte şi o alta începe, totul în decurs de o oră.

Istoria muzicii a reţinut faptul că, la momentul respectiv, în sala din Manchester nu se aflau mai mult de 40 de persoane. Mai mult de jumătate din acestea şi-au făcut însă trupe de muzică, iar majoritatea acestor trupe au intrat, la rândul lor, în istoria muzicii: The Buzzcocks, Joy Division (transformat, ulterior, în New Order), The Smiths sau The Fall.

Liderul celor de la Sex Pistols, apelat Johnny Rotten, fusese remarcat, cu un an înainte, mergând pe străzile Londrei îmbrăcat într-un tricou cu sigla Pink Floyd, deasupra căreia scrisese, cu pixul, „I Hate“ (n.r. –
„Urăsc“).

Din punct de vedere muzical, Sex Pistols proveneau clar din zona rockului, distilând, însă, toate elementele clasice ale genului într-un asalt fonic nemaivăzut până la acel moment.

Experimentalului şi profesionalismului muzicienilor cu diplomă de până atunci le erau opuse un soi de deconstrucţie asumată (majoritatea pieselor Sex Pistols sunt create pe câteva acorduri simple, de tipul celor pe care chiar şi neiniţiaţii le prind instantaneu), versuri extrem de agresive, o prezenţă scenică în contrast total cu pudoarea şi conservatorismul societăţii britanice şi mai ales atitudine. Multă atitudine.

Punkul a reprezentat o veche, dar fundamentală utopie: cea potrivit căreia, dacă le dai oamenilor posibilitatea să se comporte atât de nesăbuit precum visează, aceştia vor deveni creativi.

Lester Bangs, critic de muzică

Punkul a devenit un circ, nu-i aşa? Toată lumea l-a înţeles prost! Mesajul era următorul: nu ne urmaţi, faceţi ceea ce vreţi!

John Lydon, muzician, trupa Sex Pistols

Rădăcini teoretice

 

Teoria situaţionistă este descrisă, pe larg, în lucrarea „Societatea spectacolului“, scrisă de Guy Debord

 

Teoretic vorbind, punkul era o revoltă la adresa curentului hippie, cu toate „falsele“ sale valori, ale căror efecte erau văzute de noua generaţie împrejur: explozia drogurilor, ineficienţa protestului împotriva războaielor din lume, lipsa de valori sociale autentice, consumismul, şi, mai ales, transformarea muzicianului, din purtător de cuvânt al tinerilor, într-un soi de rockstar, îmbrăcat în blănuri scumpe şi autor al unor improvizaţii seci de zeci de minute, pe post de conţinut.

Era şi asta o variantă de a privi lucrurile, dar nu singura. În 5 aprilie 1989, criticul şi istoricul american Greil Marcus publica lucrarea „Lipstick Traces: A Secret History of the Twentieth Century“ („Urme de ruj: O istorie secretă a secolului XX“), considerată, şi azi, un punct de cotitură în înţelegerea fenomenului punk.

Potrivit lui Marcus, din punct de vedere conceptual, mişcarea punk a distilat ideile unui curent cultural numit situaţionism, lansat după Primul Război Mondial şi dus la împlinire în timpul revoltelor pariziene din mai 1968. Sprijinindu-se pe scrierile lui Karl Marx despre sistemul de clasă, situaţioniştii lansau drept concept central „spectacolul“, văzut ca un rezultat al tendinţei capitaliste de a media relaţiile sociale prin schimb sau consumism.

Principala ieşire din „spectacol“ era văzută „construcţia de situaţii“, cu scopul de a trezi  dorinţele autentice şi de a conduce, în final, la revizuirea conceptului de „viaţă de zi cu zi“.

 

Regrupări şi transformări

Moda punk este reinventată periodic

Ca mişcare muzicală, punkul a avut o viaţă scurtă. Practic, la nici un an de la apariţia singurului album Sex Pistols, trupa se destrăma, evaporându-se la fel cum şi apăruse: peste noapte. În urmă au rămas însă milioane de adepţi, fiecare abandonând, treptat, direcţia clasică a punkului spre noi stiluri muzicale.

Doar rock’n roll-ul mai avusese atât de mulţi urmaşi şi fusese capabil să lanseze atât de multe stiluri muzicale conexe. Au urmat post-punkul celor de la Joy Division (transformat, după moartea liderului, în muzică electronică), redescoperirea valorilor de stânga, teoretizate de Şcoala de la Frankfurt (în mâinile celor de la Gang of Four), punkul hardcore, confruntaţional şi puternic politizat, o parte a curentului „industrial“ şi, în fine, punkul adus pe stadioane, în faţa a zeci de mii de oameni, al celor de la The Clash.

Pentru un curent anunţat iniţial contra culturii de masă, punkul a devenit, treptat, o reţetă perfectă de vânzări. Moda din anii 1970, construită la acel moment din resturi vestimentare şi gunoaie, este „reciclată“ periodic şi prezentată, pe post de invenţie vestimentară, de industria modei.

Iar versurile de protest iniţiale s-au transformat, de-a lungul anilor, în aforisme numai bune ca să fie aşezate pe tricouri, afişe sau să fie transcrise, pe post de statusuri, pline de înţelepciune, direct pe conturile personale din reţelele sociale.   

 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:

citeste totul despre: