Prima mea primăvară
0
Prima mea primăvară a fost una geroasă. Zăpada mieilor. Fără maşini pe străzi, un oraş îngropat în alb, plin de linişte. O grozăvenie care a speriat pe toată lumea, un mic sfârşit de lume, în care pentru puţin timp oamenii şi-au strâns inimile.
În această primăvară, am dormit mult în nişte lumi albastre, în timp ce afară se construiau straturi care completau tot ce lipsise până atunci realităţii. Ce am visat eu în această primă primăvară a mea nu se poate spune, dar ştiu sigur ce a visat mama. Un drum lung cu un tren nesfârşit, acoperit de zăpadă până şi-n vis. Sute de vagoane care treceau prin gara din oraşul nostru, fără să oprească, ducându-mă cel mai probabil foarte departe.
Nimeni nu ştie ce am gândit eu în primăvara aia, dar toată lumea ştie că mama era una singură şi se pregătea să devină două. Mergea pe străzi, prin troiene, ducându-mă cu ea, arătându-mi universul, chiar dacă ochii mei încă nu văzuseră lumina. Fără să vrea, mama se punea de-a doua, între mine şi lume, povestindu-mi pentru început cum e afară.
În prima mea primăvară, înainte ca pielea să întâlnească aerul, am însoţit corpul mamei la lucru până în ultima zi. Carnea din care eram făcută a atârnat tot mai greu însă, iar până la urmă ne-am trezit amândouă umblând pe străzi, fiecare în lumea ei, una – căutând o ieşire, alta – căutând o maşină care s-o ducă la spital.
Din prima mea primăvară îmi amintesc mai ales momentele astea, pe care nu le-am văzut cu ochii adevăraţi. Pentru că mai apoi, după ce mi-am auzit pentru prima dată urletele, nimic n-a mai putut fi blând şi calm şi bun în lumea asta vreodată. Şi nimic n-a mai putut fi atât de memorabil. Însă înainte ştiu foarte bine cum a fost. O primăvară ascunsă în spatele tuturor celorlalte lucruri pe care le cunoşti, o amintire care stă neclintită, fără să te sâcâie. Ştii că ai putea uita orice. Cum te cheamă. Tabla înmulţirii cu 7, care oricum e oribilă. Numele personajelor din Dallas. Ai putea uita orice, mai puţin cele câteva zile de primăvară de dinainte de a te naşte.
OK, ţi-au fost povestite de atâtea ori, dar e ceva dincolo de poveşti care te face să crezi că totuşi ştii exact cum au fost străzile atunci, cum au arătat oamenii, cum s-au văzut fulgii de pe geam, de la etajul al treilea al spitalului.
Prima mea primăvară a fost o durere îngrozitoare de spate. Prima mea primăvară a fost un bărbat care spune: cred că ar trebui să nu mai stai azi la lucru şi să mergi la maternitate acum, dacă nu vrei să naşti aici! Prima mea primăvară a fost o femeie puternică şi totuşi îngrozită că trebuie să aducă pe lume ceva ce se va transforma într-o altă femeie. Prima mea primăvară a fost cineva care zice: hai, respiră, că acum vine. Prima mea primăvară a fost o voce care strigă: acuuuuuuum! Acuuuuuum! Prima mea primăvară a fost un urlet şi un frig nemaivăzut. Prima mea primăvară a fost un bărbat alergând pe holurile spitalului. Prima mea primăvară a fost o întoarcere într-o altă formă în casa roşie cu gard albastru. Prima mea primăvară a fost schimbul de replici pe care toată lumea şi-l va aminti şi-l va interpreta pe diverse tonalităţi de-a lungul secolelor, până la sfârşitul lumii aşa cum o ştim noi:
- Ia să vedem!
- Ce ne-ai adus tu azi acasă?
- …
- Ce ne-ai adus?
- O fată.
Se încarcă comentariile...
