Poveştile foştilor deţinuţi care au stat cu anii în celule de izolare: „Îţi auzi doar inima bătând. Stresul constant îţi atacă sufletul secundă cu secundă“ VIDEO

Poveştile foştilor deţinuţi care au stat cu anii în celule de izolare: „Îţi auzi doar inima bătând. Stresul constant îţi atacă sufletul secundă cu secundă“ VIDEO

Izolarea are efecte dramatice asupra psihicului, chiar şi pe termen lung. FOTO deathpenaltynews.blogspot.com

Izolarea pe o perioadă îndelungată poate aduce pe oricine în pragul nebuniei, lăsând o amprentă puternică asupra celor supuşi acestui tratament. Publicaţia britanică „The Guardian” a supus la interviu mai mulţi foşti deţinuţi trecuţi printr-o astfel de experienţă şi a folosit realitatea virtuală pentru a oferi oricui posibilitatea să simuleze încarcerarea într-o celulă de izolare.

Ştiri pe aceeaşi temă

În unele închisori, celula de izolare, o cameră închisă în care prizonierii sunt lăsaţi, de unii singuri, chiar şi ani de zile, este o pedeapsă cruntă pentru comportamentele nedorite. Într-un proiect al publicaţiei „The Guardian”, mai mulţi foşti deţinuţi care au petrecut timp în celule de izolare povestesc cum au fost afectaţi, pe termen scurt, dar şi lung, de această pedeapsă. În plus, printr-un nou proiect de realitate virtuală, oricine poate experimenta, la o scară mult mai puţin şocantă şi dăunătoare, desigur, viaţa într-o astfel de celulă.
 

Five Omar Mualimm-ak: „A fost ca şi cum am păşit pe un pod şi apoi într-o altă lume”

Five Omar Mualimm-ak a petrecut, în total, cinci ani şi opt luni în celula de izolare. A fost diagnosticat înainte să fie închis cu tulburare bipolară, însă în închisoare nu s-a mai putut trata, aşa că starea lui s-a deteriorat şi a început să aibă halucinaţii şi să audă voci.

Five Omar Mualimm-ak FOTO The Guardian
 
„Când am intrat în celulă a fost ca şi cum am păşit pe un pod şi apoi într-o altă lume. Prima dată m-am gândit că dacă mi s-ar întâmpla ceva acolo, nimeni nu ar şti. Când ne venea mâncarea, dacă nu o mâncam pe toată cel mai bine era s-o aruncăm în vasul de toaletă, pentru că cei care risipeau mâncarea erau pedepsiţi – ne obligau să mâncăm o bucată de pâine coaptă cu varză putrezită, menită să ne dea diaree. Dacă refuzai, erai apoi forţat de mai multe ori să o mănânci”, povesteşte bărbatul, subliniind că sentimentul de singurătate era de-a dreptul îngrozitor. 
 
Într-o zi în celula mea a intrat o muscă şi am început să vorbesc cu ea. La început am încercat să o ucid, dar apoi acest proces a devenit o activitate. Am început să ne jucăm. Am încercat să astup găurile prin care putea ieşi, pentru că nu îmi doream să plece, dar când m-au scos pentru o percheziţie, a ieşit şi nu am mai găsit-o. Am avut atunci un moment emoţional puternic, a mai spus Five Omar.

Tyrrell Muhammad: „Am început să văd figuri”

Tyrrell Muhammad a fost închis în camera de izolare într-o închisoare din New York vreme de şapte ani. Iniţial a fost pus în izolare pentru că a lipsit de la strigarea de dimineaţă din închisoare, dar pedeapsa lui s-a extins în repetate rânduri din diverse motive, cum ar fi faptul că vorbea singur în celulă.
 
Tyrrell Muhammad FOTO The Guardian
 
„Deveneam deprimat. Depresia se instalează prima. După zece luni am ieşit prima dată afară, în curte, iar lumina aproape m-a orbit, pentru că nu ieşisem la soare de atâta timp, aşa că am cerut să fiu dus la medic, pentru un control la ochi. Mă dureau. Mi-au ignorat cererea şi, pentru că m-am văitat, m-au închis pentru alte şase luni. Când stai în celula aceea, încontinuu, liniştea, mirosul, sunetele, mâncarea, toate te fac să o iei razna. Am început să văd figuri şi mă opream după o vreme şi-mi spuneam «stai, nu sunt reale»”, îşi aminteşte Tyrrell.
 

Dolores Canales: „M-am simţit ruptă de restul lumii”

Dolores Canales a petrecut nouă luni în camera de izolare după ce a fost închisă la vârsta de 18 ani. 
„Când eşti pus în izolare, te iau prin surprindere, nu te avertizează. Te simţi ca şi cum întreaga lume ţi-a fost trasă de sub picioare şi ai rămas în vid. De cum am intrat acolo, m-am simţit ruptă de restul lumii, de parcă am fost dusă în altă ţară, în care nu cunoşteam limba. De fiecare dacă când te scot din celulă pentru duş trebuie să fii gol puşcă şi încătuşat iar ei, fie că erau bărbaţi sau femei, ne escortau în duş”, spune Dolores Canales.

Dolores Canales FOTO The Guardian
 

Steven Czifra: „Începi să auzi chiar şi lumina şi culorile ei”

Steven Czifra a fost prima dată trimis în izolare pe când era doar un copil, după ce a fost condamnat la 10 ani de închisoare pentru o crimă pe care a comis-o pe când avea 13 ani. A fost eliberat condiţionat la vârsta de 30 de ani, după ce a fost închis opt ani în celula de izolare.
 
Steven Czifra FOTO The Guardian
Din cei ani petrecuţi acolo, îmi amintesc doar câteva zile, pentru că după aceea toate au arătat exact la fel. Plictiseala în această celulă este diferită de plictiseala pe care o simţi în orice alt loc. Când te plictiseşti în celula de izolare înseamnă că ai epuizat toate metodele prin care încercai să eviţi acest lucru şi ai ajuns la disperare, pentru că nu mai ai cum să scapi de plictiseală. Începi să auzi chiar şi lumina şi culorile ei. Dacă luminile sunt galbene, false, vei vrea să îţi scoţi ochii după ce le vezi vreme de atâţia ani. Apoi e ventilatorul, iar ventilatorul nu se opreşte niciodată. Îl auzi la nesfârşit. Ca să înţeleg ce impact a avut izolarea asupra mea, a trebuit să am o relaţie şi să locuiesc cu o persoană. Timp de cinci ani, nu mi-am lăsat perechea să mă atingă în anumite părţi ale corpului. Încă nu îmi place să fiu atins, povesteşte Steven.

Johnny Perez: „Credeam că mă vor lăsa să mor prin înfometare”

Johnny Perez a fost arestat pe când avea 21 de ani pentru jaf de grad întâi. A fost condamnat la 15 ani în închisoare, iar în câteva luni a început să consume droguri. A fost închis în celula de izolare pe parcursul a trei ani, stând chiar şi 13 luni consecutive între patru pereţi, doar cu el însuşi.
 
„Când am intrat prima dată într-o asemenea cameră, mă aşteptam să fie goală. Poate avea o fereastră, dar nu vei putea vedea prin geam, este opac. Pereţii au, de obicei, o nuanţă deprimantă de gri. Nu vei avea material de citit. Vei sta singur, într-o tăcere de mormânt, şi-ţi vei auzi doar inima bătând. Stresul constant e copleşitor, îţi atacă sufletul secundă cu secundă. Când voiam să aud o voce umană, începeam să strig, să cânt, să vorbesc cu prieteni imaginari, pe care îi cream pentru a-mi ţine companie. Uneori mă întrebam dacă încep să înnebunesc. Am pierdut noţiunea timpului. Una din cele mai mari frici era că nu voi mai şti când a venit vremea să ies. Mă temeam şi că ofiţerii de poliţie vor decide să nu mă mai hrănească, eram foarte paranoic. Dacă mâncarea întârzia chiar şi zece minute, credeam că mă vor lăsa să mor prin înfometare”, spune Perez.
 
Johnny Perez FOTO The Guardian

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările