Femeia stă întinsă pe o targă mobilă, învelită până la gât cu o pătură maro. Îşi ţine în pumni poşeta la piept. Poate că aşteaptă să intre la o radiografie sau la un consult. Unde-i brancardierul? Unde-i însoţitorul? E singură? N-are rost să fac supoziţii. Trebuie să găsesc ceva în acest labirint. Urgent! Pentru că sunt din nou un însoţitor. Am uitat ce trebuie să găsesc... O amintire mă clatină ca un vulcan în erupţie. Câţi ani au trecut de-atunci? Nu sunt în stare să fac socoteala...

Te-ai întins în patul din salon. Ţi-ai băgat picioarele sub cearşaf şi ţi-ai strâns la piept poşeta. Din cinci poşete care mi-ar fi arătate acum n-aş fi în stare să ţi-o ghicesc. Dar ţin minte cum ţi-ai strâns poşeta la piept. A doua zi urma să fii operată. Ştiam că va fi grea operaţia, dar speram ca sfârşitul să fie cât mai departe. N-a fost. E speranţa fiecărui însoţitor: pacientul va fi bine, va scăpa. N-ai scăpat. Trebuia să-ţi spun câteva cuvinte de încurajare, să-ţi zâmbesc, să te mângâi pe frunte, să-ţi strâng palmele, dar mă uitam năuc la tine cum ţineai poşeta la piept. Aşa mă ţineai şi pe mine când mă alăptai? Ştiai mai bine decât mine că trebuia să scoţi nişte bani din poşetă, să dai în stânga şi-n dreapta, la momentul oportun, ca într-un spital din România, pentru că aşa ai dat şi când am fost operat de apendicită, şi când bărbatul tău a fost operat de cancer. Nici el n-a scăpat. Ai dat degeaba, ce contează cât ai dat, ducă-se!

Femeia acoperită cu pătura maro îşi freacă un ochi cu două degete apoi strânge poşeta la piept... Nu-mi amintesc câte zile ai stat la terapie intensivă. Ai fost mutată în salon, la locul tău. Te-am găsit în perfuzii. Poşeta era în noptiera de la capul patului. Eram şi mai năuc. Nu mă puteam obişnui cu imaginea ta. (Asta nu poate fi mama mea! Mi-au schimbat mama! Cine-a pus femeia asta în pat? Nu cumva mi-au încurcat mama în timpul operaţiei? Mamă, unde eşti?) Uneori, însoţitorul unui pacient îşi pierde minţile. Trebuia să zâmbesc, să fiu senin, să te încurajez. Asta trebuie să facă însoţitorul: să arate că este puternic, optimist, să facă rost de medicamente, de scutece, de pansamente, urgent!, să roage o asistentă pentru un calmant, să fie gata de orice într-un spital din România. Să se sacrifice. Probabil că asta e frumuseţea vieţii: sacrificiul. Nu iubirea, nu prietenia, nu! Sacrificiul! (Bat câmpii? Îi bat de durere.) Eu nu m-am sacrificat. 

Mi-am jucat rolul de însoţitor şi ţi-am spus că operaţia a reuşit, ai să te faci bine, nu m-ai crezut, dar ţi-a plăcut cum te-am minţit. Am minţit prost, te-am minţit ca un fraier.

Încerc să respir. Caut ceva. Dar ce caut? Mă uit la femeia cu poşeta strânsă la piept. S-o ating? S-o mângâi? Să-i zic un cuvânt? O voce mă interpelează: „Ştiţi unde-s Internările?“ Da, asta caut şi eu, biroul de internări!