Plecarea din Paradis

Când v-aţi născut, domnule colonel, Al Doilea Război Mondial începuse de 29 de zile. Probabil că mi-aţi spus asta cândva, demult, dar n-am fost atent. Regret.

Programul de dimineaţă pe „sector“ era respectat ca la cazarmă: udat cu furtunul grădina, dus gunoiul, măturat aleea. Apoi veneaţi pe prispă. Vă turnam cafeaua într-o cană, nu conta ce fel de cană, cafeaua conta. Îmi spuneaţi un banc. Dacă râdeam, îmi mai spuneaţi unul, două, trei, până nu mai râdeam. Nu-mi amintesc niciun banc pe care mi l-aţi spus în acele dimineţi în care mă trezeam în satul din sudul Moldovei. Regret. Acolo, zilele începeau altfel decât zilele mele.

Îmi povesteaţi în ce zi ne aflam: evenimentele istorice, bătăliile românilor, cine s-a născut, cine a murit. N-am avut curiozitatea să vă întreb de unde vă făceaţi documentarea pentru „calendarul zilei“. Regret că am fost atât de superficial. Mai lansaţi un subiect de actualitate, unul văzut la televiziunea dumneavoastră favorită, dar nu vă răspundeam ca să nu-mi stric ziua în Paradis. Ar fi însemnat să polemizăm „aiurea-n tramvai“. Regimul trecut v-a trimis la şcoală, v-a făcut colonel, v-a făcut om, eraţi recunoscător acelui regim, ce să mai vorbim pe seama trecutului! Eu aşteptam întrebarea matinală şi întrebarea nu întârzia: „Dom' Petrică, dai o votcă?“ Băgam mâna în buzunar şi scoteam bani de-un rachiu. Nu că n-aveaţi bani, pensia de colonel era mult mai mare decât leafa mea de lucrător la patron, dar ştiam amândoi că un rachiu e mai tare când îl bei pe banii altuia. Dispăreaţi din curte în mare secret (secret militar). Unde-i colonelul? – eram întrebat. S-a dus să cumpere pâine – răspundeam. Niciodată nu v-am trădat sau n-am „întors armele“, spunându-vă că n-am bani de rachiu. 

Regret că n-am avut tăria să merg cu dumneavoastră la birt, să-mi încep ziua cu un rachiu. 

Multă vreme, m-am minunat cât de mult puteaţi să duceţi la băutură, de dimineaţă până seara. Şi mai dezlegaţi şi cuvinte încrucişate, careuri din acelea grele, din „Flacăra Rebus“. La culesul strugurilor, vă invidiam cum ridicaţi în spinare sacul de 40 de kile. Nu v-am auzit plângându-vă că vă dor oasele, genunchii, rinichii. Armata v-a învăţat să nu vă plângeţi. Eu am făcut armata la termen redus şi mă plâng în „termen redus“ de trupul care începe să se paradească.

Nu ştiu ce-aţi făcut în cea de-a 29-a zi de la împlinirea a 80 de ani de la începerea celui de-al Doilea Război Mondial. Probabil că aţi băut, probabil că aţi sărbătorit. Am uitat să vă dau telefon, să vă felicit. Regret. (Regretul ăsta idiot n-am să mi-l iert niciodată.) Dar mi s-a povestit că a doua zi, spre seară, v-aţi întins în pat, parcă n-aţi mai avut chef s-o mai duceţi, aţi închis ochii şi aţi plecat, cu cântec înainte, marş!, la Dumnezeu, să-i spuneţi un banc, două...

Până la urmă, cred şi eu ce zice lumea, că un om rămâne în amintire pentru cât de mult bine a făcut în viaţă. (A spus-o Cehov? A spus-o altcineva? Sunt prea confuz ca să verific.) Mi-aţi făcut mult bine în acel Paradis, domnule colonel.