Pipera, ultima staţie pe traseul comunism-corporatism

În zona destinată, iniţial, proslăvirii economiei socialiste se găsesc astăzi coloşii de sticlă şi oţel ai „imperialiştilor“. În două decenii, doar treptele scărilor de la metrou au rămas aceleaşi. Altfel, dacă aduci un pensionar aici, nu mai cunoaşte…

Ştiri pe aceeaşi temă

În zona de nord a Capitalei, cuprins între zona Băneasa şi delirul imobiliar numit comuna Pipera, se întinde un petic de pământ. Văzut prin Google Maps, locul pare să adăpostească zeci sau sute de garaje, precum cele ce umpleau spatele blocurilor în anii 1990. La o privire mai atentă, ochiului i se dezvăluie nişte clădiri uriaşe, aproape lipite una de cealaltă, de parcă ar fi încercat să economisească şi aerul dintre ele. Pe vremea comunismului, aici se găsea o bucăţică din mândria acelor ani, un simbol în miniatură al progresului muncitoresc către noi culmi: Platforma Industrială „Pipera". După 1989, locul a continuat să funcţioneze, câţiva ani, mai mult la alibi, pe umerii unei industrii muribunde.

Astăzi, numele zonei este păstrat doar prin denumirea staţiei de metrou, de unde, în fiecare dimineaţă, se revarsă mii de oameni, fiecare teleghidat către corporaţia unde figurează ca angajat. Unele dintre cele mai importante firme din România şi din străinătate au sediul principal în Pipera. Le ajută chiriile mici şi legăturile bune cu principala ieşire din Capitală şi cele două aeroporturi din apropiere. Aceasta este una dintre variantele posibile de a spune câteva cuvinte despre acest loc şi despre oamenii care se afundă zilnic printre blocurile sale. 

I. Fostele uzine, actualele corporaţii

Staţia „Pipera" urmează după „Aurel Vlaicu". E capăt de linie, până acolo s-a ajuns cu săpăturile pe sub Capitală, în zona de nord. Înainte de intrarea în staţie, metroul face o curbă la stânga şi urcă uşor. Sunt două seturi de câte 12 trepte, apoi treci pe lângă un chioşc unde se vând merdenele şi iaurt sau sana, mai urmează 12 trepte şi încă 8. Şi ai ieşit.

Rămăşiţele postmoderne ale fostei Platforme Industriale „Pipera", astăzi cartierul corporaţiilor şi locul unde se fac „business"-uri, sunt organizate în jurul conceptului de „utilitar". Nu un loc de muncă, ci un loc în care trăieşti şi, întâmplător, lucrezi şi câteva ore, zi de zi. În „centru" sunt aşezate, în ordine: o covrigărie, un magazin de „Haine, Florărie, Încălţăminte", un fast-food în care se comercializează pui gătit în mai multe modalităţi, dar şi un restaurant la etaj. Vizavi este farmacia, ticsită aproape permanent. În Pipera, durerile de cap izbucnesc la frecvenţa de plecare-sosire a metroului: două-trei minute.

Locul dintre două drumuri

Fosta platformă industrială este compusă, în fapt, din două străzi lungi şi spaţiul aferent dintre ele şi din jurul lor. Bulevardul principal, cum vine vorba, este Dimitrie Pompeiu, locul unde se află staţia de metrou. Pompeiu este tăiat de liniile de tramvai, asediat de mii de maşini, betoniere, utilaje industriale, taxiuri, microbuze, biciclete, motociclete şi scutere. Una dintre intrări se face de pe bulevardul Barbu Văcărescu, cealaltă de pe şoseaua Petricani. Înainte, în dreptul celei de-a doua intrări, cisternele cu reziduurile colectate din canalizarea Bucureştiului îşi deversau încărcătura într-o groapă. Apoi, s-a dat o hotărâre de Consiliu Local sau primărie de sector, ce-o fi fost. Acum, în zonă miroase doar a gaz de eşapament.

Cealaltă stradă ce delimitează zona, Fabrica de Glucoză, este o fâşie îngustă de asfalt, călărită zilnic de mii de tone de marfă, situată între un spaţiu viran generos şi extremitatea zonei ocupate de corporaţii. La mijocul acesteia se întinde un cartier rezidenţial, proaspăt ridicat pe ruinele unei foste fabrici comuniste. „Aici i-au dat un apartament gratis lu' Monica Columbeanu. Zicea că o să cumpere toţi. Da' e gol pe sus", zice paznicul. La parterul blocului de la stradă e o cafenea goală. În faţă, un teren enorm, părăsit, deasupra căruia se învârt în delir ciorile, toamna şi iarna. Pe stradă e o canalizare care, la fiecare ploaie mai serioasă, inundă îngăduitoare tot ce prinde. 

Secretul: chiriile mici

Statistic, zona corporaţiilor din Pipera ocupă aproximativ cinci kilometri pătraţi. Zi de zi, suprafaţa asta este ocupată de câteva zeci de mii de angajaţi, orbecăind în drumul cu destinaţia finală „cariera" sau „realizarea profesională". Pe cardurile de acces agăţate de gâturile lor se văd logouri colorate, nume de firme, Mobexpert, Softwin, Global, Adevărul Holding, Fan Courier, JTI, Infineon, Raiffeisen, Orange, Vodafone, Nestle, Bancpost, Kraft, Banca Italo-Romena, HP, Hervis... Şi câte un număr de identificare.

Seara în Pipera: orice drum spre casă începe în cozile din trafic Foto: dan bistriţeanu



În Pipera există două anotimpuri: unul luminos (intervalul mai-august) şi unul cenuşiu (restul lunilor). Primul este reprezentat de temperaturi extrem de ridicate, secetă şi lipsa desăvârşită a posibilităţii de a te adăposti la umbră, cât timp aproape toţi copacii de aici au fost tăiaţi pentru a face loc corporaţiilor din zonă. Celălalt anotimp este caracterizat de o mixtură fatală de noroi, bălţi şi zăpadă topită.

Ar putea părea ciudat - până la urmă ce manager întreg la cap acceptă să-şi mute afacerile aici? -, însă răspunsul poate fi regăsit în preţurile mici la chirii. Chiria medie într-o clădire de birouri de tip A din această zonă este de 16-18 euro pe metru pătrat, la care se adaugă cheltuielile cu întreţinerea. La clădirile de tip B, tariful este de aproximativ 10 euro pe metru pătrat. Şi asta la doi paşi de cea mai importantă ieşire din Capitală, cea din zona de nord, şi în apropierea celor două aeroporturi, Băneasa şi Otopeni.

Despre oameni şi obiceiurile lor

Respectând proporţiile, angajaţii din Pipera trăiesc într-un soi de cult în miniatură. Halele cu birouri pe care le împart democratic au aceeaşi nuanţă de gri, birourile respectă aceeaşi aşezare în spaţiu. Toţi beau cafea de la automat, mănâncă la cantinele firmelor şi stau ore în şir în faţa unor monitoare. Apoi se ridică, ies la câte o ţigară sau stau de vorbă în curţile betonate despre câte-n lume şi-n stele: reţete, copii, flori, fete sau băieţi, filme, muzică, maşini, bani, nefericiri şi bucurii deopotrivă.

Grup de angajaţi pregătiţi să ia cu asalt propriul loc de muncă

În vorbirea curentă li se spune „corporatişti", însă termenul ăsta pare prea suspect de simplist, precum o creaţie a unui angajat în publicitate ce lucrează 12 ore pe zi. Oamenii din Pipera trăiesc în capsula lor temporală şi spaţială, reprezentată de clădirile, câmpurile şi şoselele astea. Petrec aici cea mai mare parte a zilei, până când serviciul ajunge să se confunde cu viaţa.

Îşi aduc cănile de cafea de acasă, flori, poze cu familia, câte o amintire de prin vreo călătorie mai exotică. Vorbesc în şoaptă la telefon, ca să nu îi audă cei de lângă. Aşa, printre şoapte, îşi dau întâlniri amoroase cu cel de dincolo sau discută cu partenerul de viaţă ce ar trebui să-i dea celui mic ca să-i treacă mai repede mucii. Îşi ghidează copiii de la grădiniţă, îşi rezolvă plăţile bancare, îşi fac programări la service-ul auto sau vorbesc cu părinţii de departe.

Fetele de prin corporaţiile astea ajung uneori să se îmbrace frumos, prea frumos chiar, şi total nepotrivit cu locul unde se află şi scopul lor, tocmai pentru că, stând aici cea mai mare parte a zilei, nu mai apucă să-şi etaleze hainele în lume.

Aşa că se aranjează şi se dichisesc. O parte dintre aceste fete pot cuceri o parte dintre băieţii din corporaţii. Cine ştie câte poveşti amoroase s-au închegat printre blocurile astea şi câtor copii li se va zice, peste ani şi ani, „În Pipera, mami. În Pipera l-am cunoscut pe tati".

"Mă, nu e cel mai grozav loc de pământ unde să lucrezi, dar unde să te duci? Peste tot e aşa acum. Asta e, opt ore şi fugi acasă. Mai nasol e cu aglomeraţia de la metrou.''
Denisa Marciuc angajată

"În 2005, aicea erau doar vreo două clădiri d-astea, moderne. Acuma nici nu mai poţi trece dintr-un loc în altu' fără să dai peste vreo barieră sau un paznic.''
Nelu Oprea  localnic

18 euro este chiria maximă pentru o clădire de tip A din Pipera.

II. Viaţa pe cartelă: „Hai să luăm prânzul"

În Pipera, cantinele sunt peste tot. Se mănâncă democratic, pe principiul „preţul corect", de la restaurante cu iz de lux, la tonete precum „La Baraca", un loc în care patru femei prăjesc zeci de kilograme de carne şi tone de cartofi pai, răspândind arome de carne şi cartofi prăjiţi. Asta se mănâncă aici. Masa în această parte a Bucureştiul nu este aşadar, aproape niciodată, o desfătare culinară, ci un prilej de socializare mai mult sau mai puţin forţată, o pauză în care proiectele din firmă se prelungesc în faţa unei farfurii cu mâncare.

Clădire cu restaurant, străjuită de un bloc şi o baltă

Căci, da, doamnelor şi domnilor, despre asta e vorba în primul rând în Pipera, despre proiecte: gigantice, de o zi, de o oră sau un minut, schiţe, previziuni financiare, campanii şi planuri de viitor. Nimeni nu lucrează pentru acum sau mâine, ci pentru un viitor mai mult sau mai puţin determinat.

În Pipera se mănâncă în primul rând „eco", „puneţi-mi şi nişte sălăţică". Se aduce mâncare în caserolele de acasă, pregătite temeinic, dis-de-dimineaţă, de vreun partener de viaţă adormit, sau în pungi branduite, în care fetele au cărat ultima fustă cumpărată din vreun mall. Masa de prânz este momentul în care cartela spânzurată de gât îşi capătă oareşce valoare. Dacă eşti norocos, şi cantina de care aparţii nu împarte lături pe post de prânz, poţi beneficia de reduceri substanţiale.

Ieşirea din Pipera

Pipera este un loc ciudat. Unii dintre oamenii ăştia îi bârfesc pe alţi oameni, care lucrează alături de ei, zi de zi. Visează la prime şi vacanţe în străinătate - vinerea fug mai repede de la job ca să prindă avionul care-i va duce în city-break-uri (în general preferă Praga sau Londra. Lunea ajung mai târziu la serviciu pentru că i-a prins noaptea punând poze pe Facebook din călătorii. În general postează de pe podul Carol şi Trafalgar Square). Vorbesc despre salvarea parcurilor, despre cât de inconştienţi sunt unii, care preferă maşina în locul bicicletei, despre un episod tare al unui serial vizionat pe net.

Câteodată, ies prin oraş, după serviciu, pentru a le povesti şi altora despre problemele şi planurile lor, în discuţii ce se întind peste mese şi pahare pline şi se încheie cu dureri de cap şi senzaţii de greaţă. Stau ticsiţi în vagoanele de metrou supraaglomerate, fiecare cu perechea sa de căşti în urechi, frecând ecranul unui telefon de nouă generaţie, manevrând un iPad sau nu ştiu ce tabletă modernă. Respiră aerul celorlaţi zi de zi, cât timp toate aparatele de aer condiţionat din Pipera sunt setate pe reciclare internă. Apoi se duc acasă şi pun tunurile pe colegi, în faţa unui partener de viaţă sictirit de aceleaşi discuţii, sau a unui prieten indiferent.

În general, ora de plecare din Pipera este 18.00. Poţi fi şi ghinionist sau pasionat de ceea ce faci şi să te întorci acasă sâmbăta sau duminica seară, caz în care primeşti ca însoţitor o stradă în beznă şi câţiva câini alarmaţi. Dar pentru ceilalţi e simplu. Pleacă alături de vreun coleg sau colegă spre metrou. Vorbesc pe drum despre ce pică la sorţi. Apoi intri în staţia „Pipera". Mai întâi 8 trepte, apoi de câte trei ori 12. Dacă schimbi la „Piaţa Victoriei", stai în faţă, dacă schimbi la „Unirii", pe la mijloc sau în spatele metroului. „Atenţie, se închid uşile. Urmează staţia Aurel Vlaicu, peron pe partea stângă". Şi ai ieşit. 

III. Portrete în ciment  la marginea cartierului

Pipera nu este numai despre corporaţii, blocuri, parcări de beton şi cantine de firme. La capătul dinspre Barbu Văcărescu, flancate de o fabrică de panificaţie a lui George Copos şi Grupul Şcolar Industrial „Constantin Brâncuşi", se află câteva blocuri vechi, de patru etaje, mărturie a epocii în care muncitorii angajaţi la fabricile din Pipera primeau repartiţie în zonă.

Astăzi, din fosta Platformă Industrială a rămas doar renumele, iar oamenii care locuiesc în blocurile astea au ajuns aici mai mult întâmplător, bucurându-se de preţul mic al unor apartamente blocate printre clădiri turn, dar aflate la doi paşi de lacul Herăstrău.

La capătul lui 16

Atunci şi acum. Capătul tramvaiului 16, unde astăzi se usucă rufe la fereastră, şi înainte de 1989, gol şi pustiu Foto: adevărul



Aici întoarce tramvaiul 16, printre două terase, una îngropată în mirosul de mici de la grătarul ce fumegă în stradă, alta renovată recent, locaţie semi-permanentă pentru elevii din apropiere şi localnicii dornici de o bere rece şi extrem de ieftină. Peisajul nu-i tocmai desprins dintr-o pictură romantică. Blocuri scorojite, asemănătoare celor din Ferentari, chiloţi şi sutiene puse la uscat, într-o simbioză nefericită cu câte un ghiveci cu flori spânzurat la fereastră, şi copii jucând fotbal pe linia de tramvai, având una dintre porţi în ghişeul unde se opresc vatmanii să-şi facă pontajul. În rest, oameni în treninguri mulate, râcâind asfaltul cu tălpile, fără vreun obiectiv precis, privind spre strada unde se perindă maşini scumpe şi fete îmbrăcate în fuste scurte.

Locul ăsta, cu terasele sale, a rămas ultima bucată a unei vechi lumi, înghiţită de blocurile noi, bani şi forfota generală. Înainte, până acum vreo trei ani, mai exista un bar „ca pe vremuri" în Pipera, ceva mai încolo, la doi paşi de staţia de metrou. I se zicea „La Căţeaua Leşinată", şi tot ce se mai poate spune semnificativ despre acel loc este că avea probabil cea mai decadentă toaletă din toată Capitala. Tot acolo, nevestele îşi vânau bărbaţii, plecaţi de juma' de zi „la o bere".

Veneau după ei, călcau peste pietrişul ce ţinea loc de asfalt, printre mesele de plastic pătate, şi se puneau pe urlat în ziua mare. "La Căţeaua Leşinată" se spărgeau sticle în cap, erau conflicte încheiate în pumni şi sânge, iar barmanul îţi punea boabele de porumb prăjit cu mâinile jegoase, direct pe tejghea.
Astăzi, locul nu mai există. În spatele său s-a construit o nouă clădire de birouri moderne, iar unde se aflau teresa şi nenorocirea de toaletă se întinde o parcare ticsită cu automobile de lux.

Gânduri despre viitor

Destinul nu e foarte darnic prin zonă. În afara celor angajaţi la corporaţiile din Pipera, care, de bine de rău, sunt plătiţi şi primesc măcar iluzia că ar realiza ceva important în viaţă, ceilalţi oameni din partea asta de oraş îşi pun probleme complicate legate de propriul viitor.

Cea mai bună dovadă sunt chiar elevii care ocupă zilnic mesele terasei de la capătul tramvaiului 16. Uneori, la o cola la cutie şi o ţigară, între o oră de religie şi alta de geografie, aceştia au discuţii de oameni mari, privind în gol la monumentele de ciment din jurul lor, praful şi aglomeraţia unei alte lumi decât cea în care trăiesc ei.

FATA: Ce vorbeşti mă? Eu când am terminat mă angajez imediat. Am loc de muncă asigurat.
PRIMUL BĂIAT: Eu n-am.
FATA: Cazinou. Mi-a zis unu', tu ştii mă cât joacă ăştia? Zeci de milioane pă noapte. Numa' din bacşişuri trăieşti.
AL DOILEA BĂIAT: Păi am văzut eu la televizor. Cică şeicul de la Manchester City a jucat la ruletă două milioane de lire. Ăştia-s oameni cu bani, aşa fac.
FATA: Da mă. (Salută o colegă care iese din terasă şi apoi zice în barbă: „Fir-ai a dracu', fă!..."). Acolo se fac banii. Gata cu şcoala.
AL DOILEA BĂIAT: Normal. Păi tata are 10 clase şi s-a angajat la Philip Morris. Asta e, să te ducă capu'.
PRIMUL BĂIAT: Eu mă bag la post-liceală. Ai mei n-au bani să mă ţină.

Din stradă se aud sirene şi manele. Doi bărbaţi fac plecăciuni în faţa unui automobil de lux ce intră pe strada dintre blocuri. Din spatele geamurilor fumurii nu se distinge niciun semn făcut de şofer, dar poate că oamenii ăştia şi-l imaginează, din valul de praf ce-i acoperă după trecerea maşinii.

"Când termin mă angajez la cazinou. Mi-a zis unu', tu ştii mă cât joacă ăştia? Zeci de milioane pă noapte. Acolo se fac banii. Gata cu şcoala, am terminat.''
elevă din Pipera


În România se mai producea ceva...
de Petre Apostol

Multe ar fi de spus despre Platformă. În 1979, când m-am angajat eu la IIRUCEP (Întreprinderea pentru Întreţinerea şi Repararea Utilajelor de Calcul şi Electronică Profesională), Platforma avea deja un loc bine definit în industria electronică autohtonă. O concentraţie eterogenă de uzine şi fabrici din care amintesc: Electronica - producător de televizoare, ROCIN - producător de tuburi cinescop; FEPER - fabrică de elemente periferice, CONECT - conectică pentru electronică, Fabrica de calculatoare „FELIX" - unde se produceau, şi chiar ajungeau şi la export, variantele arhaice de computere ale acelor vremuri, ca, mai apoi, să se producă computere mari, de proces, şi cele personale (HC85), IEMI (Întreprinderea de Aparate Electronice de Măsură şi Industriale) - producea, printre altele, şi tehnică militară de radioemisie. Ar mai fi multe de adăugat în aria detaliilor, a amintirilor, a nostalgiilor.

Un lucru cert: după 1989, tot acest spaţiu high-tech al industriei româneşti a fost „convertit" şi distrus sistematic, în final aruncat în derizoriu. Ironia sorţii a făcut ca, după ani buni, să lucrez la un trust de presă cu sediul în exact locul unde am debutat în carieră. Un spaţiu mai curat, mai occidental, dar întrucâtva mai anost decât eterna aglomeraţie de pe tramvaiul 16 sau autobuzul 101 - toate arhipline la orele de schimb -, mai anost şi decât cantina muncitorească a metroului, în construcţie atunci, unde luam uneori masa. Nu am nostalgia comunismului, am nostalgia unor vremuri în care în România se mai producea ceva.

În anii ’60 de pe malul scăldat de soare al lacului Herăstrău, se puteau vedea doar trei construcţii în Pipera   Foto: willy prager


Scurtă istorie a unei zone industriale

Prima clădire bucureşteană care şi-a putut revendica statutul de fabrică, prin utilajele folosite şi numărul muncitorilor, a fost construită în 1843, în Tunari, şi diriguită de marele vornic Niculae Băleanu. Mai târziu, când şi-a căpătat titlul de mare logofăt, acesta a continuat lucrările la Biserica din Băleni Romani şi chiar a ctitorit, cu zid de cărămidă, Biserica Căzăneşti. Fabrica din Tunari producea postav - o lănă groasă, mai păroasă, pentru pături şi paltoane.

Meniul zilnic: cartofi şi fasole

Încet, tendinţa de industrializare a secolului XX  - în 1914, Bucureştiul era cel mai mare centru industrial din zona Balcanilor, comparativ cu Sofia, Belgrad, Atena sau Salonic! - a transformat zona Pipera, dintr-un simplu sat al comunei Băneasa-Herăstrău, într-o periferie a Bucureştiului.

În anii '20, a fost construit, aici, Aerodromul Pipera, care a funcţionat până în 1958. Agricultura pierdea, astfel, teren în faţa micilor uzine şi a atelierelor din zonă: fabrici de glucoză, cărămidă, amidon, gheaţă şi apă gazoasă. Peste 250 de muncitori lucrau aici: trei schimburi a câte opt ore, 50 lei/zi pentru bărbaţi, 30 lei/zi pentru femei. Majoritatea locuiau în zona Herăstrău. Un episod pitoresc: învăţătoarea Vasiliu-Belmont nota în registrul din ianuarie-martie 1940 al dispensarului din Băneasa, care trata majoritatea muncitorilor, 9 cazuri noi de tuberculoză, 2 de scabie, 6 bolnavi de plămâni şi 15 anemici. Cauza principală? Alimentaţia precară, bazată în mare parte pe cartofi şi fasole.

Începând cu anii '60, construcţia combinatului pentru industrializarea lemnului „Pipera" şi a Fabricii de Elemente de Automatizări (FEA, astăzi Fabrica de Echipamente Periferice FEPER) a transformat vechile mici fabrici şi ateliere într-o platformă industrială modernă. La sfârşitul anilor '60, fluxul muncitorilor de pe Platforma Industrială „Pipera" a determinat chiar prelungirea liniei tramvaiului 16 până la actualul capăt de linie. Începea, în forţă, dezvoltarea industriei electrotehnice a Bucureştilor. Se înghesuiau muncitorii şi pe scările tramvaiului, aşa de aglomerat era!

Finalul: Revoluţia

Boom-ul dezvoltării industriale a Platformei Pipera a fost susţinut de prim-ministrul Gheorghe Maurer, prin înfiinţarea, în 1967, a Institutului de Tehnică de Calcul. Decizia a venit în urma succesului primului calculator electronic românesc, CIFA1, realizat de Institutul de Fizică Atomică.

În anul 1976, în urma unei decizii specifică ceauşismului târziu, a fost începută construcţia a trei cămine de nefamilişti pentru muncitorii de pe platformă.
În urma cutremurului din 1977, au mai rămas doar două, însă scheletul pe jumătate prăbuşit în urma seismului a fost transformat într-un bloc. Adresa este strada Dimitre Pompeiu, numărul 8. Începând din anul 1981, în zonă au început să fie construite şi alte blocuri. Se muncea în Pipera, se muncea în socialismul românesc târziu, râdeau macaralele în soare!

În dimineaţa zilei de 22 decembrie 1989, fără pancarte şi fără să strige, muncitorii de pe Platforma Industrială „Pipera" au oprit motoarele şi au pornit, într-un marş entuziast, spre sediul Comitetului Central al PCR. Zece kilometri au străbătut, căci aceasta este distanţa până în centrul Capitalei. După căderea comunismului, muncitorii au început să se risipească, realizările de frunte ale socialismului la fel, iar inima platformei industriale a fost oprită, încet sau sigur, de defibrilatorul tranziţiei.

Fostele mari întreprinderi din Pipera

- Întreprinderea Electronică- Producea televizoare, aparate de radio etc.
Număr salariaţi: 3.000.
- Întreprinderea de Cinescoape- Producea tuburi cinescop pentru televizoare.
Număr salariaţi: 800.
- Întreprinderea Conect- Producea contactori pentru toată industria din ţară cât şi pentru export. Număr salariaţi: 1.200.
- Microelectronica- Producea circuite multistrat pentru industria electronică şi electrotehnică. Număr salariaţi: 700.
- Întreprinderea de Calculatoare- Producea calculatoare electronice de felurite capacităţi, marca „Felix". Număr salariaţi: 2.000.
- Fabrica de Elemente pentru Automatizare (FEA)- Producea felurite elemente de automatizare necesare industriei româneşti şi pentru export.
Număr salariaţi: necunoscut.
- Întreprinderea Automatica (pe Calea Floreasca)- Producea panouri de automatizare. Număr salariaţi: 1.800.
- IPRS Băneasa- Producea piese radio şi semiconductori.
Număr salariaţi: necunoscut.
- Combinatul de Prelucrarea Lemnului - Pipera (CPL)-Producea tâmplărie şi mobilă trimisă la export.Număr salariaţi: 3.400.

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:

citeste totul despre: