Pierdut bărbaţi. Mamele lor sunt nule

Ca să ne înţelegem din start, textul ăsta nu este despre feminism, nici despre denigrarea bărbatului. Este despre nedumeriri: unde s-au dus bărbaţii când s-au dus?

Ieri am dat din întâmplare în feedul de Facebook peste ultima scenă din Braveheart în care personajul lui Mel Gibson este eviscerat, iar el îndură şi moare cu demnitate şi curaj. O exagerare, într-adevăr, dar care umple sufletul unei femei cu admiraţie, respect şi regret că fabrica de făcut bărbaţi s-a şi închis.

Azi dimineaţă intru într-o farmacie şi, ce să vezi? Pe un scaun zăcea leşinat un băiat cam la vreo 35 de ani, cu capul dat peste ochi (nu, nu este o greşeală de redactare) şi foarte vocal. Întreb îngrijorată ce s-a întâmplat. Farmacista îmi spune că a intrat val vârtej acum jumătate de ora, s-a prăbuşit pe scaun cu telefonul în mână, le-a spus că este în toiul unei dispute cu prietena lui şi le-a cerut să-i ia tensiunea fiindcă e convins că va face un atac cerebral. Panică maximă printre farmaciste, tensiunea repede-repede, nimic anormal, omul “suferea” de tensiune de aviator, ipotetic vorbind, bineînţeles, fiindcă era evident că nu avea în pantaloni ce îţi trebuie pentru o asemenea meserie,  revenind, nimic în neregulă cu “bărbatul” care îşi continua totuşi nestigherit cearta prin SMS, asta în timp ce 3 doamne se agitau în jurul lui să îi ofere tot confortul. La un moment dat, în timp ce îmi luam Nurofenul la punguţă, numai ce aud o voce bărbătească din spate: “simt că mă ia cu bufeuri, se întâmplă cumva să aveţi un evantai p-aici?” . Moment în care am clacat şi am izbucnit în râs.

În drum spre casă, nu am încetat să mă întreb: oare cum e mama “bărbatului” ăsta?

Fiindcă, dincolo de lipsa educaţiei, cred că bărbaţilor între 25 şi 45 de ani le lipsesc empatia, simţul ridicolului şi curajul. Şi nu, nu generalizez. Suntem indivizi, aşadar trebuie să fim luaţi în considerare şi judecaţi ca atare. Dar, să spunem, în jurul meu se tot întâmplă “poveşti” cu bărbaţi iresponsabili, nesimţiţi şi superficiali. Iar tot ce îmi vine în minte este: mamele lor, ele, cum or fi, oare? Pentru că ei, aceşti bărbaţi, sunt rezultatul fidel al mentalitaţii mamelor lor. Făcând un exerciţiu de imaginaţie, oare, ele s-ar mărita cu bărbaţii pe care i-au crescut?

Nu am să trec peste devalorizarea de sine a femeii crescătoare de copil băiat, care a uitat demult că mai e şi femeie, pentru că articolul ăsta, de fapt, i se adresează: cum ai ajuns să anulezi organele genitale ale bărbatului devenit o pisicuţă nesimţită care face pipi în pat?

Aşadar, dragă mamă de băiat, dacă „ăla micu'” al tău face o criză de isterie într-o farmacie, este fiindcă l-ai obişnuit cu crizele tale de isterie, iar soţul tău este, şi el la rândul lui, o zdreanţă care nu a ştiut să-l înveţe demnitatea. Iubirea înseamnă şi responsabilitate, nu doar răsfăţ!

Cum îl creşti, aşa îl am. Ştiu că e dulce când e mic, dar l-aş prefera bărbat când e mare.

Dacă bărbatul pe care l-ai crescut se strâmbă când vede o chiuvetă plină de vase murdare, e vina ta fiindcă ai vrut să fii sclava familiei şi ai ţinut neapărat să controlezi la sânge fiecare farfurie. Să ştii că frumuseţea unui bărbat nu stă în mâinile uscate de la un pic de detergent de vase!

Dacă bărbatul pe care l-ai crescut nu deschide portiera maşinii sau nu trage scaunul unei doamne într-un restaurant, e fiindcă tu ai considerat că nu meriţi să fii tratată ca o femeie. Si nu, nu meriţi, din moment ce nu ai niciun pic de stimă de sine...

Citiţi continuarea textului pe sereniti.ro.

Articol semnat de Corina Bacanu.