Peripeţiile iranianului Amir Kiarash, acum cetăţean român

Peripeţiile iranianului Amir Kiarash, acum cetăţean român

Amir Kiarash, la un meci al naţionalei Iranului, de la Campionatul Mondial de fotbal din 2006

Amir Kiarash a crescut în Teheran printre rachete. Astăzi are buletin românesc, scrie despre sport şi visează în secret la un meci amical de fotbal Iran - România. Povestea sa românească are însă potenţialul unui scenariu pentru o comedie cu accente amărui.

Ştiri pe aceeaşi temă

Când era copil, Amir a văzut o rachetă. Se făcea că zbura prin faţa geamului de la bucătărie şi apoi auzea explozia de undeva din apropiere. Apoi, părinţii îl luau şi coborau în grabă scările în spirală ale blocului, alături de ceilalţi vecini. El privea în sus, unde cerul era luminat agresiv în nuanţe de roşu. Tot Amir îşi aduce aminte că nu-i era frică. Poate pentru că era copil şi nu înţelegea complet ce se întâmpla în jurul său.

Alături de mama sa, la 3 ani, în Teheran



Amir s-a mutat apoi în România. Fusese chemat de doi unchi care studiau la Medicină pentru o vizită de şase luni. Lunile s-au transformat, între timp, în 20 de ani. În România nu zburau rachete pe stradă, nu erau lumini roşii pe cer, nici nu dispăreau magazine peste noapte, cum văzuse el acasă. Aici copiii nu se adăposteau în subsolul blocului, ci furau ţevi pentru gloanţe de hârtie, semne de Mercedes şi colecţionau gume turceşti. Venind din Teheran, un furnicar ce la vremea respectivă, în 1992, avea peste 20 de milioane de locuitori, Bucureştiul părea un soi de orăşel de provincie.

Visul împlinit

Amir nu ştia niciun cuvânt în română. Învăţase câteva cuvinte în engleză, cât să nu moară de foame dacă se pierdea pe stradă. Avea 11 ani când a făcut primul drum dinspre Aeroportul Otopeni spre centrul Capitalei şi abia a văzut câteva maşini circulând pe stradă.

Astăzi vorbeşte limba română într-un mod care l-ar face gelos şi pe un puritanist lingvistic. Lucrează în presă, singurul loc de muncă pe care şi l-a dorit încă din adolescenţă. A plâns de nervi când s-a amânat amicalul dintre echipele de fotbal ale României şi Iranului, iar când joacă „naţionala" ţării sale de origine îşi ia liber.

Ne mai întâlnim prin halele industriale din Pipera, ce ţin drept birouri ale ziarului „Adevărul", unde scrie şi el, şi prin metrou. Îl recunoşti uşor. Are o stemă cusută pe rucsac, colorată în verde, alb şi roşu şi însoţită, pentru a înlocui orice fel de dubiu, de „legenda" de traducere: „Iran".

Prima impresie legată de România a fost una indirectă. Amir Kiarash, pe numele său complet din buletinul românesc, îşi aduce aminte că atunci când cei doi unchi din România se întorceau acasă în vacanţe, primul lucru pe care-l cereau de mâncare era pâine cu ketchup. Poate că nu e cel mai important detaliu, dar copilul din Teheran încerca să-şi imagineze, pornind de la această imagine, de ce fac asta rudele sale şi, mai ales, cum arată locul acela care-i face să se comporte aşa.

În Isfehan, cel mai frumos oraş din Iran, lângă sora Shadi



Poveşti cu şi despre lapte

A urmat drumul cu maşina de la aeroport spre centrul Bucureştiului şi a doua imagine ciudată: maşini abia se vedeau pe străzi, iar Capitala, în ciuda renumelui de oraş aglomerat, părea pentru Amir un soi de periferie a Teheranului. Însă primul şoc veritabil a venit odată cu mutarea familiei într-un apartament situat la Aurel Vlaicu, într-o zonă considerată astăzi de lux. „Erau trei camere şi maximum 60 de metri pătraţi. Nici nu credeam că există aşa ceva. În Teheran nu exista apartament sub 100 de metri pătraţi", povesteşte astăzi Amir. Al doilea şoc a fost unul dublu şi a venit dinspre partea feminină a familiei. „Mama era disperată că nu aveam apă caldă non-stop, lucru care până atunci în Iran nu se întâmplase. Când a văzut că n-are nici maşină de spălat a zis că ea pleacă acasă. Şi pe jos dacă e, şi tot se întoarce în Iran", spune Amir. Cu oamenii în schimb...., cu oamenii era jos pălăria! În „arsenalul" său de amintiri din copilărie există una care i se pare că redă perfect modul în care românii erau în acele vremuri. Urca treptele blocului şi punga în care se aflau sticlele de lapte s-a rupt. Nici n-a apucat să intre în apartament ca să ceară o mătură, că o vecină de mai jos se pusese deja pe treabă.

Sau alta, tot cu laptele. Se făcea că mergea cu sora lui să cumpere lapte din Pipera, pe atunci centru al oierilor, astăzi cartier rezidenţial. Repeta obsesiv milk (lapte) către oierul din faţa sa, arătând către soră, dar acesta nu voia nici în ruptul capului. Discuţia halucinantă, purtată printre interjecţii, a durat ceva vreme, iar dezlegarea refuzului avea să fie aflată abia acasă, odată cu brânzirea lichidului din oală, după fierbere.

Nişte arătări din altă lume

În fapt, toată acea perioadă a familiei relocate din Iran pare desprinsă dintr-o nebuloasă totală, împrumutând parcă destinul ciudat al României din acei ani. Zvonistica uşoară, bârfele din jur şi haosul general al acelor ani l-au făcut pe tatăl lui Amir ca, într-un moment de rătăcire temporară, să creadă că apa din lacul Herăstrău era foarte curată şi „plină de vitamine", numai bună pentru sănătatea copiilor săi.

Drept urmare, Amir şi sora sa au făcut o baie în lacul de agrement din nordul Capitalei, spre stupefacţia ţiganilor din zonă care-i priveau ca pe nişte arătări din altă lume. „Am intrat în apă şi singurul lucru pe care mi-l amintesc este un şobolan mort, plutind prin faţa mea", îşi aduce aminte, amuzat, Amir.

"În 1992, mama a rupt din greşeală biletele de avion spre Teheran. Le-am căutat în ghenă şi ea le lipea plângând."

"Nu mi-a fost frică de război. Eram prea mic şi totul mi se părea mai frumos şi interesant, chiar incitant."
Amir Kiarash
jurnalist

Primii bani şi primele sechele

Amir Kiarash s-a înscris la Şcoala Iraniană, iar, mai târziu, la liceul cu acelaşi profil din Bucureşti. Pe când ajungea în clasa a IX-a, adică atunci când restul tinerilor se pregătesc să intre în haosul adolescenţei, Amir ştia deja ce vrea să devină când se va face mare. Revelaţia venise cu totul întâmplător, într-o zi oarecare din 1996.

Un Amir ceva mai corpolent, alături de Ilie Dumitrescu


Atunci, un prieten cu antenă parabolică îl chemase să vadă un meci de fotbal din Cupa Asiei, între Iran şi Coreea de Sud. Amir nu prea le avea cu fotbalul, şi nu era mult pentru ca lucrurile să rămână aşa, după vizionarea primei reprize: scor provizoriu 2-1 pentru Coreea de Sud. Ce a urmat în repriza a doua, a fost că „am bătut cu 6-2 şi de atunci mi-a intrat fotbalul în sânge. Eram înnebunit. Am ştiut de atunci că eu vreau să devin ziarist de sport".

Amir (al doilea din dreapta) la Şcoala Generală, clasa a II-a, în Iran



După apariţia primelor reţele de internet din Bucureşti a început să intre pe diverse forumuri şi să corespondeze cu alţi iranieni bolnavi de fotbal. Când le-a zis părinţilor că el vrea să devină jurnalist, ai lui au crezut că glumeşte. „La noi în ţară, principalele două meserii sunt medici şi ingineri. Mulţi cred că dacă faci o şcoală de presă înseamnă că o să ajungi să vinzi ziare în intersecţie", spune Amir.

Ştefan cel Mare şi pungile pline

Ceva mai complicat a fost cu limba. La gimnaziu şi liceu nu se vorbea boabă de română, aşa că Amir a fost nevoit să-şi dezvolte aptitudinile lingvistice individual. A început să-şi cumpere „ProSportul" în fiecare zi. De angajat s-a angajat ceva mai târziu, la o publicaţie concurentă. Era colaborator, iar negocierea a fost făcută cu redactorul-şef, pe care-l puteţi urmări astăzi, cu cămaşa descheiată şi un lanţ de aur, moderând ocazional o emisiune despre fotbalul românesc. Cum n-avea permis de muncă, banii îi erau viraţi pe cardul unui alt salariat. „Ne întâlneam prin diverse puncte din Bucureşti ca să-mi iau banii", povesteşte Amir. Echipele ce-i fuseseră repartizate erau grupările de mare tradiţie Oţelul Galaţi şi Farul Constanţa.

Pe strada Paris din Bucureşti unde a fost Şcoala Iraniană



În paralel, Amir începe demersurile pentru obţinerea cetăţeniei române. Îşi perfecţionează limba, învaţă imnul, ia lecţii intensive de geografie şi istorie. Examenul propriu-zis, din 2002, avea să-l marcheze definitiv. „Oamenii intrau direct cu pungile la comisie, în văzul lumii. Nici măcar nu se ascundeau. A intrat unul cu punga şi când l-au întrebat cine este Ştefan cel Mare le-a răspuns că se află între Stadionul Dinamo şi Dorobanţi." Amir a fost respins şi, după propria apreciere, „lăsat cu sechele". Avea să devină cetăţean român cu acte abia în 2006.

Confruntarea imposibilă

Amir se simte în primul rând iranian. Are numai cuvinte de laudă despre români, despre care spune că l-au ajutat enorm cu integrarea în noua sa casă, dar l-au şi sprijinit tot timpul. Nu aceeaşi părere o are însă şi despre autorităţile române, cele care i-au negat dreptul la cetăţenie în 2002, dar şi cele care i-au distrus marele vis: cel de a vedea un meci de fotbal între Iran şi România.

Se întâmpla în mandatul de ministru de externe al actualului premier, Mihai-Răzvan Ungureanu. Un oficial al statului iranian a făcut o declaraţie „războinică", iar România a fost printre ţările care au decis imediat să întrerupă pentru o scurtă perioadă relaţiile cu ţara de origine a lui Amir. Întâmplarea făcea că, peste câteva zile de la acel moment, România urma să joace un meci amical cu „naţionala" Iranului. Inutil de adăugat că Amir Kiarash nu este cel mai mare admirator al actualului premier.

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:

citeste totul despre: