Pepi, ce nume frumos!

Petru, Petre, Petrişor, Petrică, Petrache, Pedro, Petrule, Petricică, Pierre... (Numele ăsta din urmă m-a indispus cel mai tare, dar l-am suportat cu stoicism.) Aşa mi-am purtat numele în viaţă.

Ca într-un supermarket, fiecare a ales să-mi spună cum a vrut, cum a simţit. Mi-am dus numele şi o să-l mai duc pe lumea asta până când nu va mai fi cineva care să mi-l rostească, să şi-l amintească...

Pepi! Ce nume: Pepi! Nici măcar nu-i o poreclă! Aveam patru ani când ai mei m-au luat, într-o vară, la Tuşnad. Patru sau cinci ani? La Tuşnad sau la Lacul Roşu? Nu e nimeni care să-mi confirme exact când şi unde s-a născut Pepi. Pentru că l-au luat o dată cu ei. Oricum, eram cu ai mei într-o staţiune, undeva prin Ardeal. Şi mama era tânără. Şi tata era tânăr. Şi eu jucam fotbal. Aşa mi s-a povestit, nu e nimeni care să-mi confirme, toţi s-au dus, luându-l în pământ şi pe Pepi. Loveam atât de bine mingea – mama era foarte mândră – încât ungurii ăia veniţi la staţiune, care stăteau pe bancă în parc şi se uitau încântaţi la mine cum trăgeam şuturi, mă încurajau cu: „Pepi! Pepi! Pepi!”“. (Poate că unii au spus că voi ajunge un mare fotbalist, dar tata i-a contrazis pentru că dorea să mă facă ceferist ca el.) Şi ai mei au rămas cu Pepi, le-a plăcut Pepi. De la maghiarii ăia mi se trage Pepi, povestea pare confuză, mă enervez că nu am amintirea clară, îmi pare rău că nu mi-o poate reîmprospăta cineva, unde se duc astfel de amintiri, cumva într-un depozit neştiut? Pepi s-a dus cu ei...

Nu e nimeni care să-mi confirme exact când şi unde s-a născut Pepi. Pentru că l-au luat o dată cu ei.

Cu Pepi m-am întors din staţiunea aia plină de maghiari şi Pepi a fost preluat de bunicii mei şi de neamuri, Pepi în sus, Pepi în jos, şi prietenii din cartier tot Pepi m-au strigat şi m-au înjurat. (Îmi amintesc foarte bine: nu ne înjuram nici de mamă, nici de băgat p...a, pentru că eram educaţi cu şapte ani de-acasă de părinţii noştri muncitori.) Uneori, mama îmi spunea Pepica. Adică, mă numea de parcă eram fată. Ea şi-a dorit o fată, d-aia mă numea aşa, Pepica, ca să înzecească dragostea ei pentru mine şi pentru fata pe care şi-o dorea. Şi până la urmă a avut o fată, care m-a strigat ca pe un frate mai mare tot Pepi! Şi naşul meu de botez, pe care-l chema Petru, şi căruia trebuia să-i sărut mâna ori de câte ori mă duceam în vizită de Sfinţii Petru şi Paul, mă tachina Sfânta Pepica, Sfânta Pepica, ca să râdă de mama, ce nume caraghios a putut să inventeze, Pepica... Şi tata râdea batjocoritor, trebuia să-i facă pe plac naşului care-i boteza fiul şi-i preluase şi numele, îmi era antipatic naşul Petru, deşi tata zicea că era un tâmplar foarte bun. (Mai bine pescar decât tâmplar! La Dunăre.)

Mai este un singur om pe lumea asta care-mi zice Pepi. Ne vedem foarte rar. Şi de câte ori îmi zice „Pepi“, aud toate vocile lor dispărute, dar strânse într-una singură, viguroasă şi tânără, şi mă gândesc la ai mei, care au vrut să fiu Pepi, unicul loc Pepi, să fiu diferit de toţi Petru şi Petre de pe pământ, să fiu numai al lor, până la moartea lor şi dincolo cu Pepi...