Relaţia pacientului român cu farmacistul este proastă. Pentru că farmacistul trebuie să-l servească instant, chiar dacă e coadă la tejghea, să nu-l contrazică, să nu pună la îndoială reţeta (uneori greşită, pentru că medicul are întotdeauna dreptate, doar are o facultate!), să-i dea trei-patru antibiotice pentru că a răcit, să nu-şi dea aere de specialist (deşi are şi el o facultate) şi să vândă medicamentele la kilogram precum cartofii.

Pacientul român are întotdeauna dreptate, farmacistul este vinovat: pentru că nu vrea să-i dea o cutie de Cipralex fără reţetă, pentru că-l trimite la medic pentru consult, pentru că nu are medicamente, iar cele existente sunt scumpe, pentru că nu funcţionează cardul de sănătate, pentru că pe el îl doare urechea, dar farmacistul nu empatizează cu durerea lui, pentru că îl pune să semneze o grămadă de formulare, dar şi-a uitat ochelarii şi nu vede unde trebuie să scrie (aiurea, pacientul e analfabet!), pentru că nu-i dă alifia de picioare pe care a văzut-o aseară la reclama de la televizor, am uitat cum o cheamă!, pentru că nu-i explică de ce supozitoarele se bagă în cur şi nu se înghit, pentru că îi interzice să intre în farmacie cu căţelul, cum să lase „copilul“ afară, pe trotuar?... După două ore de stat la coadă, la uşa medicului, pacientul român trebuie să se descarce pe cineva. Primul văzut, primul atacat: farmacistul! Este ceva firesc ca pacientul român să boscorodească, să urle, să ameninţe, să înjure, să blesteme, să se vaiete, să facă pe victima, pe oropsitul, să bată cu pumnul, să se descarce.

Pacientul român nu are încredere în farmacist. De aceea îl tratează ca pe un servitor. 

Pe pacientul român nu-l interesează presiunile enorme pe care le fac patronii, managerii şi învârtitorii de hârtii din reţelele de farmacii asupra farmaciştilor, care doresc doar să-şi facă meseria. Cu onestitate. Pacientul român habar n-are de sistemul birocratic al Casei de Asigurări. Pacientul român este „educat“ de campaniile de publicitate deşănţate, neruşinate, mincinoase pe care le dirijează firmele de medicamente, în complicitate cu funcţionarii statului care ar fi trebuit să-i protejeze pe români de manipulări. Pacientul român este convins că farmacia este locul unde se face bine. Miraculos. El ar vota cu două mâini la un referendum care să prevadă deschiderea unei farmacii personale. Adică, să vină zilnic farmacistul ca să-i bage pastile şi pe gură şi pe anus, ca să-l salveze de boală, de durere, de chinuri, aşa cum zice la reclame. Pacientul român are nevoie de un tratament la psihiatrie, dar nu e dispus să se caute. Mai bine înghite ce vede la TV, ce aude de la vecini, ce citeşte pe internet.

Consumul de medicamente a scăpat de sub control, dar toată lumea închide ochii: pacienţii înghit cu voluptate bulinele, patronii îşi rotunjesc profiturile, funcţionarii statului nu-şi bat capul. Pacientul român trăieşte ca să mănânce medicamente pe pâine, ca să fie sigur că atinge suta de ani, ca o „legumă“. Sănătate!