Treflă era un pisic fain, cu ochi albaştri, bej şi cu nuanţe mai închise pe alocuri, cu trei pete lobate pe bot, unite ca-n simbolul de pe un sfert dintre cărţile de joc, de unde i-a venit şi numele. Ajungea rar prin curte şi nu se apropia niciodată, deşi am tot încercat să-l momesc cu tot felul de bunătăţi pentru mîţe; şi hrană uscată şi din cea umedă. Totuşi, de două ori a îndrăznit. Numai că a fost observat de perechea oportunistă de feline de la casa de mai din sus, care cam puseseră stăpînire pe atenţia şi afecţiunea proprietarului. Adică a mea. Nu prea-mi pica mie bine chestia asta, intrusele fiind de rasă comună, ea, o subţirică colorată, sigur sub un kilogram şi un grăsan simpatic şi milog, poate i-ar sta bine poreclit, Trompetă, care, pe timpul iernii îşi cam făceau veacul prin toată casa. Casa mea. De preferat, în sufragerie şi, dacă se poate, chiar pe blana de urs, unde-i cald şi bine, se doarme relaxat şi pe care mai scăpau şi un pişu. Ok, rareori. Bine, uneori s-a întîmplat şi mai rău, dar nu zic. Dar fiind nişte mîţe dragi, se remedia rapid, cu bureţi şi o soluţie de calitate. Şi, recunosc, tînjeam după vederile rare, după nobleţea şi rasa aparte a lui Treflă. Ceva superior şi în ton cu subsemnatul. Posibil să fie vreo rudă nu tocmai îndepărtată a unei siameze, sau poate a unui ragdol. Un metis. Da, el era din cu totul alt aluat, nu prea avea de-a face cu plebea şi mîţele alea comune de teapa lui O’Malley. În sfîrşit, înţelegeam situaţia şi o aprobam cu îngăduinţă, asta poate şi pentru că, mai demult, frumuşelul îmi făcuse un mic dar. Adică, nu se ştie cum şi cu de unde atîta îndrăzneală, desigur curiozitatea l-a împins, să facă un control sumar al camerelor. Prin aproape toate. Surprinzîndu-mă total şi foarte plăcut. Ascuns pe după o uşă, am imortalizat cu nedisimulată bucurie momentul; fotografic şi afectiv. Mult timp după, mai acum cîteva săptămîni, profitînd de lipsa principalilor clienţi la favorurile proprii, a mai prins o dată curaj pentru un dumicat dintr-ale gurii, care mai rămăsese din meniul celorlalţi. Şi a revenit pentru încă o dată. Eram pe-aproape şi am profitat, apropiindu-mă tiptil cu mişcări lente şi oprindu-mă la fiecare sfert de pas. Preţul răbdării mele a fost unul corect. Am reuşit să îl ating, să-l mîngîi uşor, în timp ce mînca. Da, foamnea, poate lăcomia, l-a făcut mai îngăduitor.

         Cînd ieri l-am văzut în pragul casei, mîncînd, revederea m-a bucurat, chiar dacă, cunoscîndu-i reţinerea devenită obişnuinţă, ştiam că mă voi mulţumi doar să-l văd mai de aproape şi nimic în plus. Totuşi, ceva m-a împins să mă apropii, iar după cîteva secunde, surprins de realitatea care a luat-o înaintea gîndului, eram cu el în braţe, deja în hol. Unde i-am servit rapid şi cu mişcări puţine, juma’ de plic de cărniţă. Era foarte slab. Şi foarte uşor. Nici blana nu era chiar în regulă. Cu un abdomen inexplicabil de umflat. După ce a făcut curat în castron, şi-a găsit un loc în bucătărie, pe unul dintre scaunele aflate sub masă. Bucuria, ca şi surprinderea mea a fost una mare. El aici?! Treflă atît de blînd, cuminte şi familiarizat cu interiorul?! Nu se poate!... Tot acolo era şi după cîteva minute, supraveghea de la înălţime. Cu alte activităţi în agenda orei, am purces la ale mele. Iar, din cînd în cînd, mă aplecam ca să mă conving dacă a fost adevărată întîmplarea, ori doar ca să verific dacă încă mai este acolo. Şi chiar era.

         La un moment dat, după ce am căutat pe net o reţetă onorabilă, a sosit timpul să o şi pun în practică; nişte spanac stătea în aşteptare, nu se cădea să-mi bat joc de o sacoşă plină, mai ales că era venit în dar. Treflă era tot acolo, la fel de cuminte şi imperturbabil; nemişcat. Deci puteam să-mi văd de treabă fără probleme. Ştiu că, la un moment dat, grijuliu, am răsucit spre minim butonul de volum al aparatului de radio, doar pentru că mi se părea prea deranjant pentru el. Deşi muzica era chiar bună, şi Vatra Luminoasă e chiar o emisiune ok, pentru cineva care bucătăreşte cinstit. Închinînd uneori-rareori şi cu cîte-o ţuică, în fond ăsta-i secretul meşteşugului oricărui bucătar onest.

Lucrurile mergeau uniform şi conform reţetei. Spanacul opărit cîteva minute, roşiile între timp, tăiate cuburi şi usturoiul curăţat. Chiar mă pricep, nu zic nu. Prins cu totul de operaţiunile culinare, după zeci de minute, poate chiar o oră de fixare-cuminţenie-supraveghere de pe scaunul aflat sub masa din bucătărie, atunci cînd Treflă a început să miaune din mijlocul bucătăriei, n-am ştiut cum să reacţionez prea optim şi i-am deschis, neîntîrziat, uşa. De care a profitat imediat. Pe cînd cobora treptele, unduindu-şi o burtă prea mare, am avut primul semnal de alarmă mai serios: ceva nu este în regulă. Cum adică, el, care de luni de zile, poate un an, venea, sau mai bine zis trecea, prea rar prin curte, şi asta doar în fugă, nu se apropia de farfurioara cu boabe, de ademenit cu hrana umedă din care pregăteam rapid o porţie, nici pomeneală, şi fugea speriat oridecîte ori încercam să mă apropii, acum m-a lăsat să-l ţin în braţe, chiar să îl răpesc, să-l aduc în casă, acolo unde a stat inexplicabil de cuminte destul timp, iar acum plecînd unduindu-se... Şi acel abdomen mult prea evidenţiat. A coborît, a mai savurat ceva din farfuriile celor doi, apoi s-a întins pe betonul probabil cald. Iar eu m-am întors la ale mele.

           Timp prea mult pentru a-mi răspunde, n-am avut; ceapa călită fierbea la un loc cu roşiile tăiate cuburi, spanacul aştepta să fie tocat şi..., mda, doar se ştie că bărbaţii sînt o specie care nu funcţionează multi-tasking, iar cînd se deschide al doilea sertar din cap, se închide automat primul. Desigur, se adaugă şi meciul de handbal care stă să înceapă, un Final Four organizat la noi, pe care toţi specialiştii de ocazie îl vedeau deja cîştigat de gazde, echipa fetelor din Baia Mare. Mai aveam şi nişte probleme sentimentale, însă ele sînt ceva mereu la ordinea zilei. Deci clar, no multi-tasking!

           Aproape rezolvată treaba cu mîncarea, izurile de final confirmau asta, meciul a început prost, Dar dacă Treflă e grav bolnav şi a venit pentru prima şi ultima dată, doar pentru ca să-şi ia adio?! Burta aceea chiar arăta teribil de îngrijorător. Cu tot cu starea lui fizică. Avînd gîndul ăsta în cap şi imediat în tot corpul, nu e de mirare că meciul nici n-a mai contat, cît despre mîncare, am descoperit că am uitat să pun nişte chestii. Le-am găsit cînd deja era prea tîrziu, pe fundul de lemn de lîngă chiuvetă, se odihneau în continuare la scurs, restante, aşteptîndu-şi o proximă ocazie. Iar eu am căzut în gînduri, căutîndu-l, aşteptîndu-l, cu vinovăţie şi regrete. Cînd, la un moment dat, am scos capul de după uşa bucătăriei, l-am căutat din nou cu privirea şi i-am văzut pe ceilalţi doi intruşi prin zonă, am ştiut că n-o să-l mai văd niciodată.

           L-am strigat, Dă-l încolo de meci!, spanacul cred că merge şi fără alea lipsă, minute şi minute, uitîndu-mă în gol şi căutîndu-l, fără vreo reuşită. Maimuţoii ceilalţi oportunişti au mîncat, s-au zbînţuit şi au rămas prin zonă la siestă. Ştiam că în prezenţa lor Treflă nu va mai apărea în veci. Şi că, dacă e chiar atît de grav bolnav, înseamnă că nu îl voi mai vedea niciodată. Draci şi vinovăţie!

Că nu mi-a venit să cred cînd l-am văzut coborînd dinspre curtea vecină, este absolut normal! S-a aşezat în iarbă, aşa cum nu o mai făcuse niciodată. Am plecat spre el călcînd cu atenţie ca să nu îl sperii. Ultimii metri i-am făcut pe vine, vorbindu-i. L-am adus din nou în casă. Şi iar îngrijorare! Cutremurător de slab, doar oase, blana neîngrijită, abdomenul mare şi întărit, labele subţiri. Da, Treflă e foarte bolnav!! A mîncat ceva, apoi şi-a reluat locul deja cunoscut, pe scaun, sub masă. Uşile s-au închis pentru ceilalţi doi. Trebuie să caut un doctor! Deja ora opt seara, dintr-o zi de sîmbătă. Net-ul îmi dă repede cîteva numere de telefon ale unor medici veterinari de prin zonă. Vine o mînă de ajutor şi de pe un grup local de pe Facebook. Numai că la telefon nu răspunde nimeni, iar eu înţeleg asta; în fond pe lîngă că sînt în afara oricărui program de lucru, mai e şi w-end. Sun la alt număr, vorbesc, nu e prin oraş, abia luni se poate. După un timp revine un apel de la numărul fără ecou. Destul de rece interacţiunea. Mi-aş fi dorit măcar acordul pentru un apel video, cît să-l vadă pe Treflă. Să ştie cît de rău arată şi să-mi spună ce trebuie să fac. Sau mai multă solicitudine. Închei prin a-i da dreptate în mintea mea, în fond, e totuşi o sîmbătă în care se aprope de ora nouă; Dar, oau, duminică are program, şi mă aşteaptă la cabinet! O mare victorie!

          E clar, Treflă e foarte, foarte bolnav şi inexplicabil de umflat. Mă rog, inexplicabil nu cred că e; ci grav. Poate doar anormal. Şi slab. Şi prea static. El, care nu mă lăsa să mă apropii de el şi se îndepărta în viteză, e deja de trei ore în casa mea. E cuminte şi mănîncă din nou. I-a dispărut teama. N-am vrut să-l mai pierd, nici să-l las pe afară, „duşmanii” l-ar goni definitiv, şi, de înţeles, a făcut treburi prin casă. Nevoi. Dar nu-i o problemă, dragul de el, e bolnav. Însă ce voi face eu marţi, cînd va trebui să plec pentru cîteva zile? O să-l scot afară, „o să-l dau afară” sună prea urît şi brutal, şi..., O să dispară pentru totdeauna; n-o să-l mai văd niciodată. E clar că e foarte, foarte rău. La cum arată şi cum se comportă, cred că poate să se prăpădească în orice moment. A venit doar ca să-şi ia adio. Spatele şi umerii sînt doar nişte oase ascunse de blană. Una nu din cale-afară de aspectuoasă. Nici nu-şi mai poate întreţine blana. Dar cît de mult îi place să îl mîngîi, să-l răsfăţ sub bărbie. La un moment dat cred că a tors. Chiar a tors! Treflă, Treflă!...

            Da, e clar, şi-a simţit sfîrşitul aproape şi a venit la mine.

            Din bucătărie, l-am mutat într-o cameră mai mică, una mai călduroasă. I-am făcut un cuib în care l-am băgat şi l-am învelit. A stat cuminte, aproape inert. Într-o farfurie de la un ghiveci mare de flori, i-am adus nisip, destul de aproape de casă e un mic şantier, se montează tuburi pentru reţeaua metropolitană. Din documentarul de la TVR, cel despre Istoria PCR, e azi un fel de omagiere-comemorare, n-am înţeles mare lucru, deşi Cioroianu e un tip super profi. Şi asta pentru că ăştia nu au publicitate în timpul filmelor şi al emisiunilor. Iar eu, la fiecare cinşpe-douăzeci de minute, ori poate chiar la zece, plecam din faţa ecranului şi veneam să-l văd. Iar acei cîţiva paşi mă transformau total şi vizibil. Simţeam că e posibil să nu-l mai prind în viaţă. Reuşeam să rămîn cu el prea puţine zeci de secunde, peisajul era prea trist, obrajii mi se încălzeau instantaneu şi ochii... mda, cu muguri de lacrimi. Îl găseam în aceeaşi poziţie, nemişcat, ascuns ca un cocon, aşa cum îl lăsasem; înfăşat precum un copil. Cu ochii închişi. S-a terminat şi documentarul. O nouă întîlnire; va fi ultima?... Dup-aia am căutat altceva şi am dat, la Digi 24, peste un film românesc, Figuranţii Malvinei Urşianu. Malvina... Macrina... O profă de chimie de acum o mie de ani, eram prin a unşpea, ne spunea că are o prietenă Macrina, care-o tot freca la cap. Cam cum îmi face şi Miki cu lucrarea ei de grad cu tot. Şi de atunci i-am reţinut numele; unul interesant. Profa era urîtă, năsoasă şi cu faţa concavă. La fiecare publicitate, că la Digi este alt regim financiar, mergeam să îl văd şi secundele pînă cînd îl atingeam şi îi simţeam reacţiile, şi mă convingeam că încă este viu, îmi erau sufocate de teamă. O simţeam în piept, în respiraţie. Una superficială. Da, e clar, şi-a simţit sfîrşitul aproape şi a venit la mine.

              Cînd pe la două noaptea, după ce m-am spălat pe dinţi, am aruncat cu nişte apă pe ochi, am simţit urmele lacrimilor. Da, n-am mai bocit chiar demult, nu prea-s omul, oricum ăla nici n-a fost plîns, doar nişte lacrimi, şi de-astea, nu zic, au mai cam fost. Atunci mi-am dat seama, am realizat că n-am ştiut niciodată dacă Treflă este băiat sau fată. Dar aşa se încetăţenise în capul meu, că e un motan. Poate din asociativitate. Eu fiind un el, prima apreciere şi prima variantă, oriunde nu e cazul de picioare frumoase şi sîni, este legată de un el. Sau poate am ştiut? Dar nimic nu mai e clar în capul meu în situaţia asta. Cu gîndul şi cu speranţa că Treflă are pui şi că nu e nimic grav, m-am mai liniştit puţin şi am reuşit să mă culc. După duş, ceasul era trecut de două jumate. Deci Treflă are pui, e mai bine. Am şi zîmbit, Ce mi-a tras-o Treflă, e fetiţă! Poate că mîine deja va avea pui! Eh, şi ce dacă vor fi fotoliul şi cuvertura pline cu de toate?! Asta e, să fie bine şi să trăiască cu toţii!

       Ce m-ai păcălit, Treflă! Şi întîi aprilie e în spate cu mai bine de o lună!...

          PS 1 Dimineaţa nu a fost cu pui. Doar cu multe de spălat şi de curăţat. Nispul adus de mine a fost şi n-a fost băgat în seamă. Dar e bine, Treflă trăieşte! Oricum trebuie văzut de un doctor. Am sunat din nou acolo, este dechis pînă la doişpe, am sunat apoi la taxi şi am ajuns rapid cu un Treflă stînd cuminte într-un  rucsac.

            PS 2 Treflă a fost şi la cabinet pentru citeva secunde fetiţă şi iar eu tindeam să-mi revin la normal. Dar a redevenit rapid, motan. Absolut cert şi vizibil. Şi, imediat, la prima examinare, cea a ochilor, diagnosticul a venit dur şi brutal. Peritonită infecţioasă acută. Unul care s-a confirmat prea repede şi de ecografie şi la analizele de sînge. Tăind absolut orice speranţă. Mortală, fără leac, sfîrşitul poate veni în orice moment. În mod normal se eutanasiază. Ar exista ceva experimental, prin State, costă peste o mie jumate de dolari şi, nici acesta nu garantează o reuşită. O fată de toată isprava, medicul de animăluţe, a vorbit cu o colegă din Anglia. Şi acolo boala e tot fără leac, se foloseşte experimental medicamentul american. Şi-mi sugerează să fac o colectare publică de fonduri pe Facebook. Dar în vremurile astea grele, recunosc că nici eu nu donez prea des, pentru cazuri mult mai grave din rîndul semenilor, şi îi înţeleg pe cei care nu ar face-o pentru o pisi a nimănui.

            PS 3 Treflă este deja acolo de trei săptămîni, îngrijită cu drag şi cu toate medicamentele posibile. Răsfăţat şi uneori lăsat liber printr-una dintre camerele de acolo. Are un coşuleţ şi primeşte iubire. Deşi finalul poate veni oricînd, în orice moment, poate urma o cădere, sper ca duminica ce vine să îl iau acasă, să se mai bucure puţin de libertatea lui obişnuită. Eu a trebuit să tot plec pentru o zi, două, dar cînd eram în oraş, aproape zilnic am făcut cei patru, cinci kilometri pe jos pînă la cabinetul medical, pentru a-l vedea, încuraja, mîngîia şi vorbi cu el. Şi să mă bucur pentru fiecare gest, pentru fiecare privire a ochilor albaştri, uşor încrucişaţi, pentru fiecare mieunat, pentru momentele în care toarce, pentru fiecare zi care-l mai prinde în viaţă, Deja sînt nouăsprezece...

         Mulţumesc din toată inima personalului de specialitate care are de atîtea zile o grijă deosebită de dragul Treflă! Şi care-l iubeşte poate mai mult decît mine.

        Însă a venit un SMS... „Bună dimineaţa! Cu regret şi tristeţe vă anunt că în aceasta dimineaţa l-am găsit pe Treflă fără suflare! A luptat cît a putut şi deşi ne-am fi dorit să putem face mai mult.... Nu a fost posibil.... Îmi pare rău”

          

        Cezar Pârlog este publicist şi scriitor. Ultimele cărţi apărute sînt „Ce mult te-am iubit!“, Editura Libris Editorial, 2018 şi „Facts of life“, Editura Junimea, 2018.

     Citiţi aici toate editorialele semnate de Cezar Pârlog.

     Pe Cezar Pârlog îl găsiţi şi aici: