Odă pentru Margarita, profesoara din Piracanga

E frumoasă, smerită, calmă, hotărâtă, înţeleaptă, intuitivă. E o femeie pe care Laura a putut să se bazeze în primele ei zile de mamă şi pe care o consideră o adevărată prietenă. Rândurile de azi îi sunt dedicate unui om minunat, care iubeşte şi ajută şi pe care ţi-e imposibil să nu-l iubeşti la rândul tău.

Am văzut-o prima dată la restaurant. Tocmai venise de la aeroport, împreună cu soţul ei, Freddy, cu Omkar, fiul lor, şi cu căţelul Tula. Cu părul lung, negru şi ondulat, arătând toată a femeie sud-americană din Anzi,  am privit-o şi mi-am spus în gând: „Doamne, ce femeie frumoasă!" Apoi i-am auzit pe oameni vorbind - „Margarita, bine ai venit!" -, şi am ştiut că ea este profesoara ecuadoriană pe care o aşteptau în Piracanga.

Am fost de faţă apoi la o reuniune în care se vorbea despre adopţia micuţei Taina, la vremea aceea, încă nenăscută. Taina nu avea în Piracanga o mamă şi un tată care să vrea se ocupe de ea exclusiv, avea doar o mamă în Itacaré, din a cărei burtă se pregătea să iasă, iar mama asta nu voia nici măcar să o vadă după naştere. Şi, la reuniunea asta, în timp ce oamenii discutau despre posibilitatea de a adopta acest copil în grup şi despre cine poate şi are timp să stea cu ea care o oră, care două..., atunci am ascultat-o pe Margarita vorbind. Cu atâta smerenie. Cu atâta pricepere. Cu atâta iubire şi cu atâta hotărâre.

Le explica tuturor celor prezenţi că un copil are nevoie de stabilitate, de aceiaşi oameni în viaţa lui mereu, de o mamă şi de un tată. Şi că, dacă nimeni nu vrea să  joace rolul ăsta pentru fetiţă, e mai bine să nu fie adoptată, e mai bine să rămână cu bunica ei şi să găsească acolo o casă stabilă. Pe atunci, eu eram deja „foarte" gravidă şi fiecare cuvânt al Margaritei îmi apăsa pe inimă.

Priveam şocată la adunarea aia de oameni care-şi împărţeau viaţa unui nou-născut şi-mi venea să plâng. Apoi o ascultam pe Margarita şi o priveam şi-mi venea să-i sărut mâinile şi să-i mulţumesc Cerului pentru vocea asta care spunea, în sfârşit, ceva ce avea sens... Taina a venit pe lume câteva săptămâni mai târziu şi a fost adoptată de Daniel şi  Elisabeth.

Margarita, femeia cu al şaselea simţ

După întâlnire m-am dus la Margarita şi i-am spus că-i mulţumesc că e aici şi că o consider minunată. S-a înroşit, a lăsat ochii în jos şi m-a pupat. A fost începutul unei prietenii şi al unei iubiri pe care ştiu că am să le port în mine toată viaţa mea.

Margarita a venit în Piracanga anul trecut în iulie, împreună cu familia ei, ca să pună pe picioare şcoala liberă din sat. Doar pentru un an. A venit să facă şcoala să meargă, să le înveţe pe profesoarele de aici sistemul de educaţie liberă şi cred că a mai venit ca s-o cunosc eu şi să mă îndrăgostesc iremediabil de ea şi de familia ei frumoasă!

Femeia asta are un al şaselea simţ - da, i se mai spune şi intuiţie - când vine vorba de copii. Nu sunt „de vină" doar cei 12 ani de experienţă ca profesoară în şcoala liberă Pestalozzi din Ecuador, tonele de cărţi citite şi studiile despre psihologia copilului. E mai mult decât atât. Este făcută pentru a ajuta la educaţia copiilor şi, pe lângă asta, la educaţia părinţilor.

„Am trăit 12 ani în comunitatea din Ecuador, am făcut doi băieţi. Cu primul meu fiu, Samuel, am făcut toate greşelile posibile, pentru că eram foarte tânără şi habar nu aveam de nimic. Cu Omkar, al doilea copil, e altă poveste - am căutat să aplic tot ceea ce am învăţat şi să-l cresc aşa cum orice copil vrea să fie crescut: cu iubire, respect, dăruire şi răbdare, în ritmul lui, nu în ritmul meu." Iar când îl cunoşti pe Omkar, înţelegi ce spune Margarita. La 9 ani, Omkar se joacă în aceeaşi dragoste şi pace şi cu copiii de doi ani, şi cu cei de vârsta lui, şi cu fetele, şi cu băieţii. Este cel mai iubit copil din şcoală şi toţi îi caută compania.

Margarita ştie...

Margarita împleteşte brăţări şi bentiţe pentru fiecare copil din şcoală, le face pălării din frunze de cocotier şi le găteşte prăjitură cu cacao în fiecare săptămână. Strânge în braţe şi pupă pe fiecare om, chiar dacă l-a văzut de 10 ori în ziua aia şi simţi cum se revarsă iubire din inima ei.

Margarita m-a lăsat să plâng la ea în braţe, ţinându-mă strâns, când, întoarsă de la Recife în Piracanga, eram complet pierdută şi speriată ca proaspătă mămică. Tot ea m-a învăţat cum să-i fac baie lui Sasha, cum să-i vorbesc şi cum să manevrez mogâldeaţa asta atât de fragilă. Şi, de fiecare dată când am vreo nedumerire legată de copil, la ea mă duc. Margarita ştie...

În curând, Margarita pleacă înapoi acasă, în Ecuador. A venit într-o seară, de curând, la noi în vizită. Am stat la poveşti. Şi am încheiat seara plângând de ni se rupea cămaşa de pe noi, pupându-ne şi spunându-ne „Te iubesc", cu gândul la despărţirea care se apropie cu paşi repezi.

Articolul ăsta este o odă pentru Margarita Valencia, profesoara din Piracanga. Chiar dacă voi nu o cunoaşteţi personal. O cunoaşteţi aşa, măcar din scris. Şi vă garantez ca aţi iubi-o enorm dacă aţi întâlni-o, chiar şi numai pentru o jumătate de oră, faţă în faţă! Cred că Margarita e unul dintre motivele pentru care am venit în Piracanga, fără ca măcar să ştiu... Şi pentru asta mulţumesc, cu plecăciune. ;

*Alte povestiri din Piracanga puteţi citi pe blogul viata prinbalonulroz.blogspot.com.

Români în Bahia

Laura (33 de ani) şi Florian Câmpean (38 de ani) sunt doi români pentru care viaţa e mai mult decât muncă, şefi, stres şi credit la bancă. Împreună cu Sasha, băieţelul cuplului, cei doi trăiesc „departe de lumea dezlănţuită", la aproape 9.500 de kilometri de Bucureşti, în Piracanga, un „sat eco" din sudul statului brazilian Bahia.

 Au ajuns acolo anul trecut, pe când Laura era încă însărcinată. În Brazilia, toamna trecută, s-a născut Sasha. Şi tot acolo a primit şi botezul spiritual.

În fiecare săptămână, Laura scrie pentru ziarul „Adevărul" o poveste de viaţă din comunitatea în care trăieşte alături de familia ei.