Nu-mi plac negociatorii abili

Rareori nu e angajatorul obligat să aleagă între experienţă, sau între competenţă candidatului, la modul general, pe de o parte, şi motivarea lui, pe cealaltă parte.

Sigur, cu cât omul ştie mai multe şi mai temeinic, cu cât a demonstrat asta deja, cu atât vrea mai mulţi bani, o firmă şi un post mai prestigioase, tratament diferenţiat, adică e mai greu de motivat. Adică eterna dilema a angajatorului: experienţă sau motivare? 

Rezolvarea parţială a dilemei e dată de specificul locului, de contextul social, de cele economic şi cultural. În ţările şi zonele cu structuri şi tradiţii instituţionale bine aşezate, competenţa tehnică e pe primul loc, de regulă, pe când în locurile în care legăturile sociale din organizaţii sunt un amalgam de relaţii profesionale, instituţionale şi personale, personalitatea şi motivarea trec adesea în faţă. Într-un fel se fac angajrile în culturile slave, în alt fel în cele anglo-saxone, altfel în cele latine sau în cele slave, chiar dacă multora nu le place asta, sau nu acceptă ideea, pur şi simplu. 

Aici, în România, eu le-am recomandat întotdeauna clienţilor mei, adică angajatorilor, să se uite cu mai multă atenţie la personalitatea şi la motivarea candidaţilor decât la experienţa lor. Aşa merg lucrurile în această parte de lume. Au fost şi mai diferite faţă de ce e la cei cu care ne comparam cu disperare, mai ales când vine vorba despre lefuri, şi încet-încet ne apropiem, însă mai e cale lungă, generaţia noastră nu va apuca recrutări ca în Germania, cu siguranţă. 

De aceea nici negocierea condiţiilor de angajare nu e la fel la noi ca la alţii. Când e mai instituţională, adică mai tehnică, e mai simplu, şi sunt şanse mai mari să ajungi la un punct comun chiar dacă pleci de la poziţii foarte diferite iniţial. Însă la noi e mult mai riscant să încerci o înţelegere atunci când porneşti de la puncte de vedere prea îndepărtate. Şi asta le recomand cu insistenţă clienţilor mei, să nu se angajeze în astfel de negocieri şi să abandoneze un astfel de candidat, chiar dacă, uneori, ştiu că se poate ajunge la un acord final. Şi exact acelaşi lucru le recomand şi candidaţilor, să fie foarte rezervaţi faţă de negocierile pornite pe pe poziţii prea divergente. 

Însă unora, angajatori şi candidaţi deopotrivă, nu numai că le place această confruntare şi chiar o caută, ci îi şi apreciază suplimentar pe aceşti „abili negociatori". Mie nu prea-mi plac, îi prefer pe cei care, atunci când deschid gură şi zic ceva, mă fac să cred că chiar asta şi gândesc şi că pot avea încredere în ceea ce spun.