Nu sunt o fanatică a coincidenţelor sau a telepatiilor, dar de fiecare dată când mintea mea devine obsedată de o anumită temă sau întrebare contextul pare să o provoace cu tot felul de noi discuţii şi descoperiri. Asta sau pur şi simplu devin mai atentă în jurul meu şi nu mai văd orice întâmplare ca pe o coincidenţă. Dar eu tot înclin mai mult spre prima variantă, ca să menţinem un pic de mister în decursul vieţii de zi cu zi.

Eram într-o discuţie lejeră, de cafea, cu un prieten care suferea în urma unei despărţiri de iubita lui, pe care spera să o recucerească. La un moment dat, îmi spune aşa: „Prost eu, am zis să fac ce îmi spune inima şi i-am zis că tot o iubesc. Şi uite cum am picat de fraier pentru că nu s-a schimbat nimic“.

Evident, în genul acesta de momente separarea bine/rău sau inimă/minte e de prisos. Celui aflat în suferinţă nu-i poţi spune: „Ai făcut bine, aşa ai simţit. Niciodată să nu consideri că există vreun rău în faptul că exprimi ce simţi“. Ţinând cont că tot eu l-am sfătuit cu doar câteva zile înainte să încerce totuşi să îşi mărturisească sentimentele post-despărţire, riscam să mă alerge.

Aşa că l-am întrebat care i se pare că ar fi fost varianta opusă inimii în situaţia asta, deci probabil decizia cea bună, judecând prin antiteză. Răspunsul a venit rapid: „Să fac aşa cum am zis de la început, să las deoparte toate impulsurile astea schizofrenice şi să fiu şi eu mai raţional“.

Prin urmare, el consideră că inima-i schizofrenică din cauză că îi oferă impulsul de a-şi mărturisi sentimentele şi, prin urmare, mintea are şi ea de suferit în urma gestului, pentru că acum e făcută de râs, considerată aproape năroadă. Ca să nu mai zic că a pierdut şansa de a-şi manifesta raţionalul, deci practic şi-a bătut joc de toată inteligenţa lui.

Dar nu eram în poziţia să judec pentru că în urmă cu câţiva ani, în 2011, pe ce era atunci blog-ul personal, scriam următorul paragraf (folosesc ghilimele mai mult ca să arăt că e o părere a anilor respectivi, nu şi a prezentului):

„Am fost construită în mod nenatural şi total independent de mersul vieţii să fiu contra mea şi a nevoilor mele elementare. Îmi dezonorez constant mintea şi las sufletul să preia controlul. N-am spus inima. Inima este un muşchi schizofrenic, o parte din suflet, care pompează adrenalină şi emoţie către suflet, aprinzând emoţii şi trăiri demult căzute la datorie. Le învie şi le ţine în convalescenţă în speranţa că poate doza aceeaşi adrenalină. Speranţa de viaţă e minimă dar nu o ştie, insistă...

În final, ajungi să resimţi un simplu şoc, indus de o supradoză de emoţie care se stinge la fel de repede ca un rush de zahăr.

Rămâne doar să alegi: trăieşti în dependenţa indusă de un muşchi schizofrenic şi cu aere de independenţă sau alegi să rămâi un impasibil care se retrage din cotidian. Un cotidian murdar, umbrit de toate emoţiile transmise indirect, în stil macabru şi mincinos de mesaje scrise ilegal pe faţadele clădirilor. Când ai privit cerul ultima oară şi te-ai simţit liber? Mie doar mi-a amplificat singurătatea.“

Judecând după ultimele fraze, cel mai probabil sufeream în urma unui sentiment neîmpărtăşit şi consideram, la fel ca prietenul meu, că inima are apucături schizofrenice (coincidenţa asta de termeni chiar mi-a plăcut!) şi nu ascultă de minte.

Schizofrenia, dacă stau să mă gândesc la anii aceia, era dată de toate apucăturile de a-mi manifesta imediat sentimentele, fără să le mai raţionalizez în vreun fel, gândindu-mă că aşa voi simţi o libertate de exprimare. Şi, la fel ca şi prietenul meu, le denumeam „apucături schizofrenice“ ca să scuz în avans o ruşine pe care aş fi putut să i-o provoc minţii în cazul unei decizii proaste.

Dacă am încerca să îi pictăm inimii un portret construit din toate preconcepţiile strânse în timp, ar arăta cam aşa: naivă precum un copil, firavă, impulsivă şi acuzată pe nedrept de tot felul de năzbâtii pe care fra-su mai mare, mintea, i le pune în cârcă. Ea le cară fie cu demnitate, fie cu urlete şi zbierete, generând un haos intern greu de stăpânit.

Dar măcar cu atâta lucru simt că mă pot mândri din 2011 şi până acum: am sesizat greşeala. Greşeala apare în momentul în care încercăm să separăm mintea de inimă şi să le situăm în antiteză, în loc să ne bucurăm de nuanţele pe care le putem obţine din combinaţia celor două, când ele funcţionează ca doi părinţi. Şi, culmea, rodul celor două este gradul înalt de autenticitate de care ne putem bucura ulterior.

Mă sperie tendinţa spre desincronizare totală între minte şi inimă, tot mai încurajată de contextul modern, în care ne bazăm pe imediat şi pe material. Într-un spaţiu în care modelele nu sunt determinate de elite şi libertatea de a alege nu se măsoară în dezvoltare personală, ajungi să te simţi ca într-un magazin cu exponate macabre de potenţiale personalităţi pe care le poţi proba rând pe rând. Totul se desfăşoară într-un mediu în care oricine îşi permite să vorbească în citate şi parabole din spatele unui laptop, în care e mult mai simplu să judecăm şi să distrugem decât să admirăm iniţiativa de a construi – deci, practic, devine scena pe care îţi manifeşti proaspăta „achiziţie personală“.

Ajungem să ne pierdem substanţa şi să devenim nişte imagini translucide construite din deziderate fără caracter.

Ajungem să ne pierdem autenticitatea tocmai prin înfrânare şi din frica de a explora propriile idei, trăiri şi chemări.

În timp ce scriam textul mi-au venit în minte câteva expresii ale inimii, din popor, care am simţit că merită un răspuns:

„a-şi călca pe inimă“ – cu ce ţi-a greşit ea ca să merite aşa tratament?;

„a-şi face inimă rea“ – orice ai face, vorbeşte-i frumos şi permite-le celorlalţi să îi vorbească doar frumos;

„după voia inimii“ – mai dă-i dreptate din când în când, mai ales când te caută prin minte şi îţi cere să o asculţi;

„cu inima deschisă“... când majoritatea o păstrează închisă.

Scurt moment de sinceritate