Şoferii încep să claxoneze. Niciunul nu coboară deocamdată. Niciunul nu dă înapoi. Poate că totuşi au loc să treacă unul pe lângă altul. În fond şi alte maşini au trecut pe aici în dimineaţa asta. Sau poate e doar cazul ăla, unu-ntr-un milion, în care două maşini cu cele mai ciudate dimensiuni s-au întâlnit fix acolo unde nu trebuia. Claxonul rupe dimineaţa. Claxonul sfâşie strada. Claxonul acoperă zarva celor trei şcoli din zonă. Claxonul îţi dă un pumn în cap. Claxonul îi trezeşte pe ultimii locatari adormiţi ai blocului din apropiere. Trecătorii se uită în urmă curioşi. Sigur, se bucură că maşinile s-au oprit, se bucură că nu vor mai fi stropiţi cu noroi, dar curiozitatea e şi mai mare. Vor să ştie!
 
Acum în spatele fiecărei maşini s-a mai oprit una. Şi încă una. Încă una! Deja străduţele devin neîncăpătoare. Tabloul situaţiei e următorul: avem două maşini care s-au blocat la intersecţie şi în spatele lor avem deja un şir destul de lung de alte maşini care ar vrea să treacă, dar n-au cum. Primii doi şoferi continuă să claxoneze. Cei din spatele lor încep să claxoneze şi ei. E nevoie de câteva secunde pentru ca toată lumea să fie cu mâna apăsată pe claxon. Oamenii care trec prin zonă sunt îngroziţi. Ce e cu zgomotul ăsta? Nu ştiu, nu aud ce zici! Oamenii urlă unii la alţii. S-a întâmplat ceva? S-au ciocnit? Se ceartă? Oamenii merg mai departe. 
 
Coada de maşini se lungeşte, deja a ocupat două colţuri şi în curând, dacă o ţine tot aşa, va bloca tot cartierul. Plouă din ce în ce mai puternic, iar copiii care încearcă să ajungă la şcoală se străduiesc să treacă printre maşinile oprite. Le mai dau şi câte un şut, de necaz că n-au loc de ele. În plus, ei sunt singurii pe care nu-i afectează claxonul, pentru că, se ştie, copiii nu aud aşa ceva. 
 
Ce au păţit? Oare de la ce s-au luat? De ce nu pleacă? În vuietul care tot creşte, se aude însă o portieră deschizându-se. E una dintre cele două maşini. Din ea coboară un tip la vreo 40 de ani. Stă în ploaie câteva secunde. Se uită în jur. Se apropie de cealaltă maşină. Strigă: „Hai, mişcă-ţi hoitul, securistule! Securistule! Cară-te de-aici!” Urlă: „Căcănar securist! Marş!” La volanul celeilalte maşini e un bătrân. Nu schiţează un gest. Şoferul se întoarce înapoi în maşina lui. Claxoanele încetează fără explicaţie. 

Cele două maşini îşi fac cu greu loc una pe lângă alta şi reuşesc până la urmă să înainteze. În urma lor se deblochează circulaţia şi fiecare se duce unde are treabă. În mai puţin de un minut, maşinile pot din nou să circule cu viteză pe străduţele din zonă. Trecătorii au din nou parte de duşuri cu noroi. Nimeni nu claxonează în oraşul acesta. E o nouă dimineaţă a vieţii noastre. Să ne bucurăm pentru ea!