Ne dor dinţii

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

O ambulanţă şi trei maşini de poliţie. Liniştea carantinei a fost spartă de sirenele maşinilor de poliţie. Salvarea a venit în linişte, a tras în parcare şi-a aşteptat.

Lucrurile s-au pus în mişcare când în parcarea dintre blocuri a ajuns prima maşină de poliţie şi din ea au coborât doi bărbaţi. Ambii cu măşti pe faţă şi mănuşi în mâini. Doi medici au ieşit din salvare şi s-au dus în întâmpinarea colegilor în haine albastre. Din două vorbe şi trei gesturi făcute înspre blocul din care priveam desfăşurarea acţiunii, au întocmit planul de bătaie. Fără aparatură de prim ajutor sau butelii de oxigen şi cu privirea în pământ, ambii medici au intrat în bloc, urmaţi îndeaproape de doar unul dintre poliţişti. Celălalt a rămas cu şoferul de pe salvare, un domn cu ochelari şi fără mască şi mănuşi şi care ori de câte ori voia să vorbească, trebuia să-şi apropie de gât un dispozitiv care dădea glas cuvintelor pe care coardele vocale nu le mai puteau susţine.

Alte două maşini de poliţie s-au alăturat pe scena improvizată dintre blocuri. Una a parcat în faţa salvării, alta în colţul opus din parcare. Din ultima n-a coborât însă nimeni. Toată desfăşurarea de forţe i-a activat pe vecini, care au început să iasă pe la geamuri: „Şefule, ce se întâmplă? Vine cu izoleta?”, a urlat o voce de bărbat de la unul din geamurile din blocul de vis-a-vis. Din cauza copacilor care au început să înflorească, n-am putut să văd cum arăta persoana din spatele vocii, dar i-am putut simţi râsul şi fără să-i văd faţa. „Nu, nene, fără izoletă. E de Bălăceanca”, a răspuns primul poliţist ajuns în parcarea dintre blocuri, care, chinuit de efortul de a urla răspunsul, a început să tuşească. Regulamentar, în cot. După şi-a dat masca jos şi a scuipat la picioare ce a strâns în gură. Şoferul de pe salvare doar a făcut un pas în spate şi a reluat discuţia cu poliţistul scuipător, discuţie la care s-au alăturat încă doi poliţişti, cei care au parcat în faţa ambulanţei. Un el şi o ea, fără mască şi mănuşi.

Au trecut 10 minute şi de sub geamul meu au ieşit medicii. Unul dintre ei era ajutat de poliţist să care de braţe o femeie. O ţineau împreună de umeri şi aşa au scos-o din bloc. Mică de statură, căruntă şi cu ochelari, femeia plutea pe asfaltul crăpat dintre blocuri, atingând solul doar cu vârfurile papucilor de casă. Au urcat-o imediat în salvare şi-n urma lor au ieşit din bloc soţul şi cele două fiice ale femeii, una dintre ele având braţele pline cu dosare. Ce a urmat s-a petrecut sub semnul secretului păzit de uşile maşinii de salvare. Din ea n-au mai ieşit decât soţul înalt, cu spatele drept, şi fiicele blonde. La scurt timp după, ambulanţa a plecat. Tot fără sirena pornită. Pe rând, au plecat şi maşinile de poliţie, în ordine inversă de cum au ajuns. Prima a plecat maşina din colţul opus al părcării, din care n-a coborât nimic, a doua maşină a urmat imediat, iar ultima care a părăsit scena a fost maşina care a ajuns prima. Liniştea carantinei a fost restabilită şi frica de izoletă înlăturată din sufletele vecinilor.

„Linişte. Oamenii au tăcut şi clopotele au încetat să mai urle... acum e linişte...”

Boala a plecat cu salvarea mută. O boală care nu apare pe aparatele cu raze X şi nu poate fi simţită la atingere atunci când medicul îţi cere să te-ntinzi cu faţa-n sus pe patul de consultaţii. Suntem bolnavi în singurătatea noastră şi boala îşi execută dansul pe fundalul sonor asigurat de urletele pe care încercăm să le ţinem închise în noi. Singura noastra şansă e să ne înfingem dinţii într-un corp cald, căruia să nu-i dăm drumul. Să strângem cât putem de tare, până în punctul în care apar fisuri şi ne dor dinţii. Ne ţinem cu dinţii de tot ce ne scoate la suprafaţă.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite