Moştenire de familie

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Când o apucau nervii, mamaie lua buline. Unele mici şi roz, pe care le ţinea ascunse sub mileul din dulapul din camera din spate.

Înainte de buline, nu avea linişte nici cât să ducă lingura cu ciorbă la gură. Îşi ridica şorţul care-i acoperea rochia şi-şi ascundea cu el faţa plină de transpiraţie. Imediat începea să plângă şi să-şi blesteme viaţa. Să-l blesteme pe cel care i-a furat fiica de lângă ea şi a dus-o la oraş. Pe tataie care, întors din război fără o mână, a murit şi a lăsat-o singură pe lume. Pe tanti Lina, sor-sa vitregă, care vara se spăla într-un lighean în curte şi o vedea tot satul. 

După buline, mamaie adormea cu fusul în braţe. Pe treptele din piatra cărată de tataie şi într-ale căror colţuri şi-a spart mamaie venele într-o zi de Sfântă Mărie. 

Era aproape seară şi voia să închidă gâştile care se întorseseră de la izlaz. Doar că luase câteva buline înainte, că era supărată pe nora care golise sticla cu ţuică, şi sub efectul bulinelor, mamaie a alunecat pe trepte şi a căzut cu mâna dreaptă direct într-un colţ. La şapte ani, niciun sunet nu te sperie mai tare decât urletul de groază scos de cel căruia îi ţâşneşte sânge de la încheietură. Iar mamaie a urlat tare. Atât de tare că ni l-a făcut milă de ea şi vecinilor care mutau piatra de la hotarul din livadă o dată la câteva zile, doar să mai provoace un scandal. Li s-a făcut milă şi au dus-o cu maşina la spitalul din oraş. Gest pentru care au cerut bani câteva zile mai târziu şi ca mama să le spele maşina, că „mi-a împuţit-o cu miros de sânge”. 

Bulinele o transformau pe mamaie. Îi luau gândurile despre singurătate, despre teama că nu va avea cine să-i ţină lumânarea şi va muri singură. Îi alungau şi dorinţa de a se plimba-n sus şi-n jos pe uliţă, fără să ajungă undeva. „Doar să nu stau singură”, şoptea cu jumătate de gură. „Că sunt a nimănui de când m-a făcut mămica, Dumnezeu s-o ierte”, şi când se ajungea la mămica ei, mamaie începea iar să plângă. Dar toate dispăreau după ce lua bulinele roz. Şi dacă le lua cu un păhărel de ţuică de prune, atunci mamaie nu mai avea niciun gând. Adormea fie cu capul de tăblia patului, fie cu fusul în braţe pe treptele de piatră. Şi dormea aşa, cu bărbia în piept şi capul acoperit cu basma, câteva minute bune. Când se trezea, în ochii acoperiţi de cataractă nu vedeai nimic. Se mişcau rapid stânga-dreapta pentru câteva secunde şi se linişteau doar când pe la colţuri curgea o lacrimă.

Mamaie n-a murit singură. Un suflet speriat de moarte a avut curajul să-i ţină aprinsă o lumânare până a venit fiica de la oraş. Mamaie a murit cu bulinele roz ascunse sub mileul din dulapul din camera din spate. Buline pe care, după şapte ani de la moartea ei, le-am luat şi eu de la farmacie. Era timpul să intru în posesia părţii mele de moştenire.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite