Monologul unei insomniace

Lumina zilei îmi arde ochii nedormiţi. Oboseala îmi apasă atât de tare carnea pe oase, că ajung s-o simt în interiorul meu. Casc la fiecare câteva minute şi lacrimi cărnoase îmi cad pe obraji. Buzele crăpate de frig absorb lacrimile sărate.

Oboseala e lichidă ş-o simt cum se scurge prin venele mele, cum pleacă din vârful capului ameţit şi mereu sub presiune, cum bubuie în urechi, cum îmi strânge inima într-o gheară ruginită, cum sapă în stomac şi-mi topeşte intestinele cu lavă fierbinte, cum îmi înmoaie genunchii şi-i face să tremure. O simt cum vrea să-mi înlocuiască sângele şi carnea să mi-o frigă la miezul nopţii pe-un pat în care somnul nu vine. Asta pentru că vine-n plină zi, când îmi trag picioarele după mine ca pe cel mai greu bagaj şi două minute la orizontală sunt suficiente pentru a pierde contactul cu realitatea. Adorm în plină zi. Cad într-o transă ce-ar putea fi numită somn, dar unde sentimentul de odihnă a fost pus pe foc şi căldura emanată a strâns în acelaşi loc toţi monştrii închişi în cuşti vechi, putrezite.

În timp ce trupul aflat în transă îmi e cuprins de spasmele oboselii şi-mi trag, inconştientă, picioarele la piept, ofer mai multă căldură monştrilor care-mi chinuie somnul din plină zi. Mă văd pe mine. Chircită în pat, acoperită c-o pătură pe care cade lumina zilei. Un om, un sac de oase. Mă văd pe mine şi urlu la mine. Mă cert. Mă lovesc cu pumnii, dar ei trec prin mine. Nici măcar un sac cu oase. O nălucire. Un vis într-un vis. Mă visez pe mine înconjurată de monştri. Suntem prieteni buni. Le arăt zonele sensibile şi-i învăţ cum să lovească. Fără milă! Şi mă trezesc. Frigiderul bâzâie, televizorul vecinului urlă ştirile şi uşa de la intrarea în bloc e lăsată să se trântească. Am gâtul înţepenit şi picioarele găsesc cu greu marginea patului. Mă scurg din pat şi mă uit la ceas. 20 de minute. Am dormit...

Încep să pierd lumina zilei şi-n locul ei mă însoţesc cu incertitudinea serii. Dau cele 20 de minute de somn pe o oră jumate de sport. Îmi încălzesc trupul, îl transpir, îi pornesc la maximum toate motoarele şi simt cum oboseala dispare. Monştrii pot ataca, dar toate punctele slabe sunt acum bine acoperite şi n-ar face decât să se obosească pe ei. Mă lasă-n pace, iar eu oricum nu-i deranjez niciodată. Nu eu cea conştientă. Îmi e prea frică de ei. Când e încă şi un bob de lumină afară, îmi e prea frică de monştrii din mine.

Nu mai e pic de lumină afară. Becul din faţa blocului pâlpâie ştirb de fiecare dată când o fiinţă cu sânge cald trece pe sub el. Din spatele geamului, privesc cum strada adoarme încet-încet. Oamenii cară în spate ziua ce tocmai se încheie. Unii o lasă la intrarea în bloc, sub forma unor cioburi groase, de sticlă verde, de care mă lovesc dimineaţa. Alţii o poftesc cu ei la masă, unii chiar cu ei în pat. Dar, în cele din urmă, toţi adorm. O draperie e trasă de două mâini de femeie şi pot să aud foşnetele cearşafurilor calde în care se afundă. O lumină e stinsă de-o fetiţă îmbrăcată în pijama albastră, aceeaşi fetiţă pe care o văd aproape zilnic venind de la şcoală de mână cu bunicul. Se sting, pe rând, luminile de la fiecare geam. Doar a mea rămâne aprinsă. „Încă puţin”, îmi spun mie, în timp ce un căscat abureşte geamul de lângă care plec. Aş vrea să dorm. Să pot pune capul pe pernă şi să adorm. Nu vreau să visez nici feţi frumoşi, nici ursiţi, nici vieţi pe care nu le voi trăi. Vreau doar să dorm câteva ore fără întrerupere. Şi vreau să mă trezesc odihnită. Atât...

Atât este însă imposibil. Invoc somnul. Cerşesc somnul. Îl implor să mă audă şi să vină la mine. Îi promit să-i fiu iubită, soţie, amantă. Mă ofer pe de-a-ntregul lui. Îl las să-mi fie stăpân şi iubesc rolul de slugă. Devin slugă în faţa somnului. Obedientă, iubitoare... dar degeaba. Nimic nu-l atrage la mine. Nimic din ce am eu de oferit nu e suficient şi rămân cu ochii-n tavanul negru, aşteptându-l în fiecare noapte. Niciodată nu vine când îl strig, ci când îmi pierd speranţa. Când am ochii mult prea obosiţi, îi închid doar pentru a le oferi o falsă odihnă. Sunt trează cu ochii închişi, mă învârt de pe-o parte pe alta, am gânduri mii şi mă învinuiesc tot pe mine pentru că somnul nu vine. Mă uit la ceas şi-mi vine să plâng. Tânjesc după el mai mult decât după cel mai pasional iubit. Când încetez să mai sper, când am încercat tot şi văd că totul meu nu e suficient, mă anesteziez singură. Îmi pun braţul peste ochi şi mă oblig să dorm. Să mă păcălesc că dorm. Şi-atunci somnul se îndură de mine şi-şi trimite cel mai nepregătit ucenic. Moţăi câteva minute pe-o parte, după alte câteva minute pe cealaltă.

La 4:45, alarma pune capăt unei alte nopţi fără somn şi deschide în faţa mea o zi în care somnul îmi va da întâlnire când nu vreau să-l văd.