Menajeră bătrână vs. menajeră tânără

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Trebuia să-mi găsesc o menajeră. Lucruri relativ simple, de făcut curat, ceva de mâncare, avut grijă de casă. Ştiam că nu mai găsesc cu 500 de Euro. Prietenul meu, ambasador al unei ţări mari, a căutat un an, cu un salariu mai mare, de 700 de Euro pe lună.

Cinci zile pe săptămână, fix opt ore pe şi. Şi trebuia să facă doar curat, pentru că în bucătărie are alţi trei oameni care gătesc şi servesc. A luat cinci ţepe monumentale, după care a renunţat să mai caute din Bucureşti, a adus pe cineva din Africa.

Aşadar, dacă el, ambasador, nu şi-a găsit cu 700 pentru un job mult mai simplu, eu nici nu avea rost să mă apuc să caut cu cei 500 ai mei. Aşa că mi-a venit o idee când m-am întâlnit cu un prieten care îşi făcea aceleaşi probleme, şi el tot cu 500, la fel de middle class ca mine. El are un copil de 5 ani, un băiat, şi are nevoie de cineva care să stea cu el câteva ore pe zi, de luni până vineri. Nimic altceva în casă, nu tu curăţenie, nu tu mâncare, doar să stea şi să vorbească cu copilul, să se joace şi să aibă grijă de el.

Băi, zic eu, fii atent aici: la mine nu are prea multe de făcut, nu e un job cu program fix, eu tot vin şi plec. Dacă stă cineva după mine e destul de ineficient, sunt o mulţime de timpi morţi. Tu şi aşa stai foarte aproape de mine, hai să unim cele două joburi, facem unul mai mare, fără timpi morţi, şi poate devine mai atractiv pe piaţă, pentru că va fi plătit mult mai bine. Îl facem de 900 de Euro pe lună, pun eu jumate, tu jumate şi facem şi economie de câte 50 de Euro pe lună fiecare, nu ţi se pare genială ideea? I s-a părut, aşa că am început să căutăm noi menajeră-bonă-bucătăreasă care să facă curat, mâncare, cumpărături, să aibă grijă de toată casa, să plătească facturile, să vorbească cu copilul, să se joace şi să aibă grijă de el, să se împrietenească cu Oskar şi să-l plimbe şi alte asemenea. Am socotit noi o medie de vreo zece ore pe zi, cinci zile pe săptămână, dar cum şi eu şi el plecăm din când în când, şi atunci nu are mare lucru de făcut, cifra mai scade. Salariul, 900 pe lună, după cum am spus.

Am pus noi anunţuri în ziar şi pe Internet: căutam pe cineva care să ştie să folosească bine e-mailul şi Internetul, să aibă permis de conducere (am eu o maşină de rezervă pe care o putea folosi aproape nelimitat), să conducă bine maşina, să nu se ducă doar în Piaţa Dorobanţilor, care e foarte scumpă, şi, oricum, şi foarte mică, de vreme ce acum sunt mai mult restaurante acolo decât tarabe.

Eu ştiam cam ce răspunsuri vom primi, însă prietenul meu nu prea avea habar, deşi îşi tot caută bonă de vreun an şi nu găseşte şi nu-şi explică de ce. În anunţ am scris să trimită CV-ul pe e-mail, aşa, ca la orice job serios. Am primit multe răspunsuri. Din zece mesaje, cred că unul singur avea un CV, şi acelea făcute în sictir, în marea majoritatea a cazurilor. Celelalte erau extrem de sintetice, cu informaţia sublimată până la esenţa esenţelor, de genul: „Mă interesează!“, sau „sunatima“, „Interes, sunaţi la 0722.000...“, „Am lucrat la fam. cutare şi în străinătate“ şi câte şi mai câte. Cele mai multe nu treceau în corpul e-mailului, spuneau ce aveau de spus direct în linia de Subject. Apoi şi mai multe pe WhatsApp, pe Viber, chiar şi pe Skype, deşi erau de la câteva străzi distanţă. Vreo câteva m-au sunat pe la 7 dimineaţa, iar una la 6:45. Dar de unde aveţi numărul meu? Păi mi l-a dat fiu-meu, a zis că vă ştie. Şi de ce nu aţi trimis CV, aşa cum scrie în anunţ? Păi ce, eu ştiu să fac sivi? Haideţi că vă spun eu acuma ce ştiu să fac, trec pe acolo să văd şi batem palma. Eu nu ştiu cu din astea, cu calculatoru', cu imeilu... Bine, şi dacă se strică maşina de spălat sau se sparge o ţeavă, ceva, ce faceţi? Păi cum ce fac, vă sun! Dar nu ar fi mai bine să sunaţi direct un electrician, un instalator, să vă uitaţi repede pe Internet, să aveţi o listă deja pregătită? Credeţi că eu nu am altceva mai bun de făcut la birou decât să sun electricieni? S-a blocat, la aşa ceva nu se gândise, evident...

Şi haideţi să ne gândim şi la prietenul meu şi la copilul lui. Să laşi un copil de cinci ani, care bagă la cap instantaneu tot ce aude şi ce vede, cinci sau şase ore pe zi cu cineva care te sună la 7 dimineaţa, care nu ştie normele elementare de politeţe socială, de comportament în societate, care nu ştie mai nimic pe lumea asta, de fapt, în afară de numele tuturor vedetelor şi pe cele ale rudelor lor, până la gradul al patrulea, de emisiunile de divertisment de la televizor, chiar dacă e foarte bună la suflet şi muncitoare? Eu nu aş face asta şi nici prietenul meu nu a făcut-o, desigur. Da' ce mare lucru e, mamă, să ai grijă de un copilaş? Uite, eu am crescut atâţia, şi mai am grijă şi de nepoţi, acuma. Ei, uite că mie mi se pare mare lucru, mamă, dar nu e momentul să discutăm asta acuma...

Şi ce mâncare ştiţi să faceţi? Păi ciorbiţe, tocăniţe, sărmăluţe... Şi altceva? Păi cam astea, că asta fac acasă. Dar de ce nu aţi mai învăţat să faceţi ai alte mâncăruri în atâţia ani? Păi asta le place la mine în familie! Sunteţi sigură sigură? Dar aţi încercat şi altceva şi familia a spus că nu, să nu le mai faceţi, să le daţi doar ciorbiţe, tocăniţe şi sărmăluţe?

Prin folclorul urban încă mai circulă mitul cu mamele şi bunicile care ştiu secretele unor mâncăruri nemaipomenite, cum în niciun restaurant nu poţi găsi. Şi chiar reclame prin televizor încă merg pe calea aceasta bătută. Da, cu siguranţă că aşa este. Doar că dacă te duci de cinci ori într-o săptămână la prietenul cu o astfel de mama celebră, ai surpriză să găseşti în fiecare zi în farfurie exact aceeaşi mâncare celebră, niciodată alta. Iar dacă te duci la alt prieten, cu altă mamă celebră, şansele să primeşti exact aceeaşi mâncare - desigur, nemaipomenit de gustoasă - sunt maxime!

Eu am plecat de lângă ai mei la 12 ani şi de atunci am trăit mereu singur, aşa că am avut nevoie tot timpul de o menajeră alături, care să se ocupe de casă şi să facă mâncare, când era cazul. Am mâncat la ciorbiţe, tocăniţe şi sărmăluţe până am început să mă enervez numai când aud de ele. De aceea, de vreo zece ani nu mai mănânc chiar deloc acasă, uneori nici micul dejun. Şi tot de aceea, odată mi-am şi făcut un mic bistrou, mai mult pentru mine decât pentru clienţi.

Mai există vreun job în zilele noastre pe care un bătrân să-l facă invariabil mai bine decât un tânăr, aruncând în joc experienţă, înţelepciune şi orice altceva ar putea invoca?

Acolo, la bistrou, am avut o chelneriţă de vreo douăzeci şi ceva de ani. Într-o zi, când nu prea avea treabă, s-a dus în bucătărie şi a gătit ceva, citise ea nu ştiu ce pe Internet. Nu mai gătise niciodată până atunci, nici măcar acasă. Mi-a dat şi mie să gust. Am gustat, am ridicat din sprâncene, şi apoi am rugat-o să mai facă şi alte lucruri. Şi a făcut, de am ajuns ca în fiecare zi să mănânc mai mult ce gătea ea decât ce era în meniu. Am luat-o acasă, să se ocupe doar de mâncare, de restul casei ocupându-se în continuare Doamna M, la mine de am şi uitat amândoi numărul anilor. A stat trei ani la mine chelneriţă. În viaţa mea nu am mâncat atât de bine, nici înainte şi nici după.

Deci, de câţi ani de experienţă ai nevoie ca să ajungi să faci mâncare să-i placă unuia atât de ursuz ca mine, şi de fiecare dată altceva? De niciunul, după cum se vede. Sau să ai grijă de o casă? Tot de niciunul, se pare...

Am făcut o paranteză cam lungă ca să ajung, de fapt, la subiectul articolului: mai există vreun job în zilele noastre pe care un bătrân să-l facă invariabil mai bine decât un tânăr, aruncând în joc experienţă, înţelepciune şi orice altceva ar putea invoca? Chiar dacă răspunsul este da, sunt sigur că numărul acestor joburi e extrem de mic, şi se micşorează şi mai mult de la un an la altul.

Există vreo „soluţie“? Nu prea... E vreo cale de ieşire, sau măcar de ocolire a problemei pentru vechile generaţii, alta decât aceea elementară de a învăţa în permanenţă ca să poţi ţine pasul, cât de cât, cu lumea în schimbare, ca să nu fii marginalizat, să îţi mai păstrezi o urmă de competitivitate şi să nu fii scos cu totul din joc? Eu nu prea cred. Da, sigur, e trist că trebuie să faci atâtea eforturi până la pensie, şi chiar şi după ea, dacă nu vrei doar să joci table în parc. Te ajută legile antidiscriminare, ONG-urile, societatea sau noile generaţii, din proprie iniţiativă? Nici vorbă, cu ajutorul lor nu faci decât să ajungi mai repede la spital, cu depresie severă şi irecuperabilă.

Şi să fim realişti... Ce mare lucru lucru ar fi fost pentru toate acele venerabile doamne să fi învăţat, în atâta amar de vreme, nişte norme elementare de comunicare, de relaţionare socială, de a face lucrurile în rând cu lumea civilizată, nişte reţete noi, cum să cauţi un instalator pe Internet? Le-ar fi folosit în o mie de alte locuri, fără îndoială, nu doar pentru anunţul nostru. Domnul Strâmbeanu, proprietarul casei în care avem biroul de peste 20 de ani, şi-a cumpărat calculator şi la 85 de ani ne trimite e-mailuri şi ne sună în fiecare zi să ne întrebe cum se configurează una sau alta. E o plăcere să discuţi cu domnul Strâmbeanu. Dar domnul Strâmbeanu nu stă toată ziua cu nasul în televizor, chiar dacă e la pensie de peste 20 de ani.

Îl cunosc şi eu pe fiul doamnei care nu ştie din astea, cu calculatoru' şi cu imeilu. Am întrebat-o dacă are un calculator acasă. Mi-a spus că nu are. Ba chiar mirată rău de întrebare. Dar i-aţi cerut băiatului să vă cumpere unul? Ştiu cât câştigă, cu leafa pe o singură zi vă poate lua unul... Nu, nu i-am cerut, ce-mi trebuie mie aşa ceva, la vârsta asta, mamă?

Da, dar la vârsta asta văd că mai vreţi un job, mamă, şi încă unul de 900 de Euro pe lună. Şi când vi-l ia de sub nas o feţişoară de douăzeci şi ceva de ani, spuneţi că angajatorul e prost, că nu ştie să aprecieze experienţă, că ia pe unul mai tânăr doar ca să-i plătească mai puţin, că ştim noi de ce angajatorii vor fete tinere (şi aici zâmbiţi ironic şi faceţi cu ochiul), şi că mâine sigur vă faceţi timp ca să mă reclamaţi la agenţia cu discriminarea...

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite