Linda stă întinsă la picioarele noastre
0
Avem un câine. Nu ştiu cum îl cheamă. E o căţea. Poate că ceilalţi îi zic Linda. E posibil să fi inventat eu numele? Nici măcar nu ştiu sigur dacă e a noastră. Poate e a vecinilor, dar trece la noi prin spărtura din gard. Linda e neagră şi are picioarele scurte. E bătrână şi atinge pământul cu burta. Linda are o gâlmă. Învăţ acest cuvânt. Gâlmă.
Linda e bolnavă, dar cu toate astea se pierde mereu printre picioarele noastre, tremurând de bucurie, şi aşteaptă s-o iubim. Azi nu am voie s-o mângâi pe Linda.
Suntem cu toţii undeva în mijlocul curţii, lângă vechiul robinet, pe care peste ani tata avea să-l schimbe şi să pună-n loc altul în culori pastelate. Nu ştiu exact ce înseamnă că suntem cu toţii, ştiu doar că suntem mai mulţi. Sunt la vârsta la care încă mai cred că atunci când mă gândesc la ceva, toţi cei din jurul meu se gândesc la acelaşi lucru. Sunt în braţele cuiva, iar la picioarele noastre e Linda. Nu o văd prea bine, e doar un nor negru, aşa cum e ea mereu. Întind mâna, vreau să o ating, vreau ca ceilalţi să mă coboare până la ea, doar că ei habar n-au ce-mi doresc.
Nu am un corp al meu, ci am mai multe corpuri. Uneori îmi mişc mâinile şi picioarele şi în acelaşi timp le mişc pe cele ale tuturor oamenilor din jurul meu sau poate pur şi simplu ei le mişcă întâmplător chiar atunci. Dar alteori puterile supranaturale nu mă ajută, aşa că atunci nu-mi rămâne decât să fac efort după efort pentru a mă extrage din îmbrăţişarea strânsă. Nu mă pot apropia de Linda, ei nu-mi dai voie, aşa că mă smucesc în direcţia opusă. Vreau să zbor cumva, mai ales că deasupra mea descopăr un tavan verzui, străpuns din loc în loc de săgeţi. Pe acolo intră soarele. După cum aveam să pricep mai târziu, locul prin care îmi trece prin minte să evadez este doar bolta cu viţă de vie.
Ei vorbesc. Înţeleg puţine cuvinte. Papa, mama, nu e voie, Linda. Restul sunt doar nişte sunete ciudate, aceleaşi cu sunetul apei curgând la robinet, aceleaşi cu strănutul şi cu ţipătul păsărilor de noapte. Însă acum e zi, iar noi stăm lângă robinet, ne uităm când în sus, când în jos, avem mai multe mâini, mai multe burţi şi mai multe picioare. Dacă mă doare ceva, ştiu sigur că pe toţi cei din jurul meu îi doare şi dacă ei se mişcă într-o direcţie sau alta, ştiu sigur că şi eu mă voi mişca, atât doar că nu mă pot apleca, nu pot să o ating pe Linda, care stă la picioarele noastre.
Acum, când mă uit în fotografii, mă văd în braţele bunicii mele, printre trandafiri, acolo unde acum e garajul. Între timp peste pământ au turnat ciment. Bunica e vie în fotografii, mă strânge în braţe, mă arată aparatului şi zâmbim amândouă. Trandafirii sunt cât noi de mari. Sunt gigantici. Deşi nu se vede, s-ar putea ca şi în poze Linda să fie la picioarele noastre.
Suntem din nou la robinetul din curte, eu, mogâldeaţa nevorbitoare, şi cei care mă poartă pe braţe, cei care mă duc de colo-colo, cei care mă fac să ating bolta de viţă de vie şi mă lasă să apuc un cârcel, să-l gust. E acrişor, voi afla sau am aflat deja. Suntem mulţi în această curte, deşi peste ani vom fi puţini, din ce în ce mai puţini. Suntem mulţi, avem un singur corp şi nu vrem să renunţăm unul la altul, deşi practic am început deja să o facem. Linda, primul nostru câine, stă întinsă la picioarele noastre. E moaltă? Maltă? Moaptă? Moactă? Mualtă? Ţin minte cuvântul şi încerc să-l reproduc, deşi nu reuşesc. Încă.
Se încarcă comentariile...
