Eu stau pe treptele casei şi mă holbez când la motan, când la curtea plină cu lalele şi ceapă verde, când la uliţa pustie a satului.

La începutul după-amiezii, când m-am aşezat pe trepte, colonelul a venit şi mi-a spus un banc cu un tătar şi un român (el a râs, eu am zâmbit), un banc cu Băsescu (el a râs, eu am zâmbit), apoi m-a întrebat când plec la Bucureşti, mâine, la prânz! – i-am răspuns. Eu stau cu fundul pe trepte, el în picioare. Amândoi ne uităm la curtea plină cu vişini şi meri înfloriţi. Mă gândesc să-i zic că a murit Gabriel Garcia Márquez, care a scris nuvela „Colonelului nu-i mai scrie nimeni“, dar mă abţin, mai bine mă bucur că Márquez a avut dreptate, niciunui colonel trecut în rezervă nu-i mai scrie cineva, şi colonelul meu, pensionar de ani buni, nu mai primeşte scrisori, ci foarte rar câte un telefon de la neamuri. Colonelul se retrage în casă, probabil că a găsit ceva la televizior.

Motanul şi-a strâns labele sub corp. Pe uliţă trece în goană o căruţă trasă de doi cai, cu băieţi şi fete care se întorc de la pădure. Au mai trecut vreo două până acum. O fată îi cere băiatului care stă în picioare în căruţă să dea muzica mai tare la combină, sunt nişte versuri hip-hop, în care solistul piesei îşi bagă..., mă rog!, e prima zi de Paşte, tinerii se distrează.

Viaţa este o pândă stupidă şi inutilă, până la urmă.        

Mai trece o căruţă, tot cu tineri care strigă aiurea, probabil îi urmăresc pe cei din prima căruţă. N-are importanţă! Important este să nu mă gândesc la nimic şi să mă uit la pomii din curte. Totuşi, viteza căruţelor din România anului 2014 este oare mai mare sau mai mică decât viteza căruţelor din România anului 1914? Cine oare poate să-mi răspundă la această dilemă? Poate colonelul...  

„Hristos a-nviat, Petre!“ Poliţistul Zlotea, în haine civile, îmi face din mână, din spatele gardului. Îi răspund şi eu cu mâna ridicată: Adevărat a-nviat! „Ai venit să vezi ce mai e pe-aici?“ Da... răspund şi poliţistul îmi întoarce spatele şi porneşte în sus pe uliţă. Păcat că n-a venit la gard să mai stăm de vorbă, s-o dăm pe politică sau pe „situaţia infracţională“ din zonă. Păcat! Uite că pe Zlotea nu l-am pândit şi de-aia l-am pierdut! Sau poate că el m-a pândit (ca şi colonelul) şi m-a atenţionat că nu sunt singur, numai cu gândurile mele, în grădina înflorită, în satul ăsta uitat de lume.

Aici n-am pe cine să pândesc. Dar de mâine, mă întorc la vechea pândă, la rutina pândei, să pândesc şi eu inspiraţia, succesul, gloria (de ce nu?) şi să mai rup ceva din viaţa asta, să-i pândesc pe alţii şi alţii să mă pândească, pânda noastră cea de toate zilele, urmărindu-ne unii pe alţii, până ne vor seca puterile, până vom obosi, retrăgându-ne undeva, ca şi colonelul amator de bancuri, ca să pândim momentul prielnic care să ne dea certitudinea că trăim, că încă trăim. Viaţa este o pândă stupidă şi inutilă, până la urmă.

Poftim, a dispărut şi motanul!