Iubesc feministele urâte

Au învăţat să fie „urâte” de la bărbaţii care le urâţesc sistematic.

Într-o epocă a post-feminismului, în România bărbaţii dau lecţii despre cum trebuie să fie femeile şi prescriu „calităţi” ale unei feminităţi care nu mai există de cel puţin un secol.

Din iarna unui bătrân patriarh al criticii de la noi a ieşit o gnomie de neconceput, un cântec de jale după o creatură inexistentă. Probabil că poate fi concepută o femeie cum este cea multdorită şi jinduită de venerabilul păstor al literelor mioritice, dar aceasta, aidoma girafei lui Marin Preda, nu există. Ca un macho de modă veche, cu pumnalele la oblânc şi cu zâmbetul şarmant sub grizonatele sprâncene, stimabilul învăţat de mai an ne vorbeşte cu nostalgie vlăguită despre feminitatea care e musai să fie plină de „tandreţe, delicateţe, spirit de fineţe, gust, devotament, frumuseţe şi farmec”. Nici nu ştiu de unde să încep, pentru că numai înşiruirea aceasta de epitete provoacă o multitudine de convulsii ideologice.

Bănuiesc că patriarhul vrea să lase moştenire junilor săi descendenţi nostalgiile sale pre-feministe, panseurile provenite dintr-o epocă în care femeile de Neanderthal se lăsau doborâte dintr-o singură lovitură de primul Cro-Magnon apărut în cale, stând la limita dintre gheţari. Cutremurat de stereotipii machiste, pe care le-a contractat ca pe nişte boli cu transmitere intelectuală de prin călătoriile de documentare la Uniunile de scriitori latino-americani, vajnicul critic doreşte să reinstaureze şi la noi o masculinitate cu drepturi naturale la dominare, putere şi control absolut asupra comportamentului muieresc. În acest sens, reacţionarul nostru stabileşte o legătură între distrugerea feminităţii şi feminism. Dar face o gravă eroare de logică. Limbajul „golănesc” nu l-au învăţat femeile de astăzi din cursurile de feminism, ci din comportamentele degradante la care sunt expuse zilnic în spaţiul public şi în media. Au învăţat să fie „urâte” de la bărbaţii care le urâţesc sistematic.

Însă hâdele feministe trebuie să tacă dinaintea matusalemicului flecar, iar moderatoarele de la televizor care îi zguduie senectuţile prin arţag şi prin agresivitatea lor de simonebeauvoiriste să înceteze. E normal, în faţa unui asemenea bărbat, femeia trebuie să fie blândă şi supusă. Atâta doar că „mahalaua morală” pe care o căinează stimabilul prezident nu este rezultatul emancipării femeilor. Dar, într-un stil perfect adaptat pe solul românesc, e bine să dăm vina pe alţii pentru defectele noastre. Las că femeile agresive şi vulgare, care „îşi pun poalele-n cap”, nu sunt nicidecum un produs secundar al lecturilor din Luce Irigaray, cum cred că ştie dumnealui preacuviosul staroste al scriitorimii dâmboviţene. O lectură a doamnei cu „sexul care nu este” ar fi lămurit multe dintre năstruşnicele dorinţe ale stimabilului.

Glorificând deja realizata egalitate a femeilor cu bărbaţii din societatea noastră, într-un limbaj clămpănitor pe care îl bănuim a fi de lemn, femeile ne sunt prezentate „umăr la umăr” cu bărbaţii (cel puţin în politică). Criticul transformat la senectute în admirator al telenovelelor despre Titanic pare a nu şti că nici pe vremea când oblăduia liberalismul românesc, nici acum, femeile de la noi nu sunt reprezentate conform distribuţiei demografice, ci în proporţii neglijabile, atât la nivelul administraţiei centrale, cât şi la nivelul administraţiei locale.

Speriat de o poliţistă bătăuşă, ca orice reacţionar vrednic, care spune că de fapt este modern, şi bătrânul patriarh vrea să ne convingă că nu este misogin, din moment ce iubeşte foarte, dar foarte mult femeile. Ca şi rasistul care spune că nu e rasist, pentru că are un servitor de culoare, şi veteranul nostru îşi vântură ideile sexiste asupra femeilor ca şi când ar fi nişte acte demne de laudă. Chiar descrierea pe care o face venerabilul critic este aceea a unei feminităţi „domesticite”. Când spui că femeile trebuie să fie „asta”, femeile trebuie să fie „aialaltă” prescrii deja etichete pentru realităţi inexistente. Iar clişeul femeii distribuite automat în rol de casnică a fost abandonat de la inventarea maşinii de spălat şi a robotului de bucătărie.

Înţeleg dorinţa profesorului de altădată de a rescrie codurile culturale prin intermediul cărora vedem femeile azi. Promovând stereotipul femeii fragile, el reiterează ipoteza „sexului slab”. Dar această tentativă de recucerire a unei redute dispărute este doar rizibilă. Pentru că rolul patriarhatului s-a erodat definitiv. Pentru că sărmanele femei, slabe de înger, vai, sunt în stare să facă tot ceea ce poate face un bărbat. Ca ultim afront, sexul „celălalt” nu mai vrea să fie submisiv – deşi unele feministe care au luat poziţie publică în acest context au făcut nişte reverenţe discrete marelui Manitou. Nu ştim ce fel de publicaţii răsfoia marele critic pentru documentare, poate unele comuniste de tipul revistei Gospodina, unde femeia robotea prin bucătărie aşteptându-şi fremătătoare bărbatul de la lucru, cu masa pusă, casa curată şi libidoul intact.

Într-o epocă a post-feminismului, cel puţin în ţările dezvoltate, unde drepturile femeilor nu sunt clamate, ci sunt practicate, în care femeile sunt personalităţi publice de cel mai înalt rang, o asemenea dezbatere sună parodic. Ca şi finalul apoteotic al textului acestui retrograd în Venus, care este năucitor prin parafraza la celebra fabulă a lui Grigore Alexandrescu, libertate, egalitate, dar nu chiar aşa!

Supun privirii necruţătoare a venerabilului critic, care pune automat femeile la locul lor, câteva informaţii statistice care sunt neiertătoare şi înfiorătoare. Între 2004 şi 2009 în România s-au înregistrat 60.000 de cazuri de abuz împotriva femeilor, dintre care 778 s-au soldat cu moartea victimelor. Conform datelor Poliţiei Române în România au loc 2.500 de agresiuni sexuale anual, iar 45% dintre femeile din ţara noastră declară că au fost abuzate verbal cel puţin o dată în viaţă; 30% dintre ele spun că au fost agresate fizic de către bărbaţi cel puţin o dată în viaţă, în timp ce 7% recunosc că au fost supuse unui abuz sexual. Două treimi din femeile căsătorite din România declară că au fost forţate de soţii şi partenerii lor să întreţină relaţii sexuale fără acordul lor şi 15% afirmă că au fost violate de aceşti parteneri sau de rude apropiate. Numai în primul semestru din 2010 s-au înregistrat 100 de cazuri de tranzacţii sexuale cu fete minore (sub 17 ani), care au intrat în malaxorul traficului internaţional de carne vie. A scrie astfel de texte decrepite în contextul oribilului viol în grup din judeţul Vaslui este sinistru. Ştie onorabilul Magistru că între 2011 şi 2015 au fost 723 de atacuri sexuale în România, dintre care 87 au fost în judeţul Iaşi şi 35 în Bucureşti?

În acest context, în România există prea puţine feministe, nu prea multe. Sigur, există feminisme şi feminisme – de stânga sau de import, de paradă sau de ochii lumii. Eu aş vrea să ieşim din stereotipurile de genul „fetele noastre sunt frumoase”, o femeie trebuie să fie docilă şi diafană, să abandonăm simbolistica patriarhală pentru care femeile trebuie tratate ca nişte subordonate de rang secund. Aş vrea să văd mai multe femei care denunţă abuzurile profesorilor universitari care le şantajează pentru favoruri sexuale; aş vrea să văd mai multe femei care nu mai depind de aprobarea unui Mare Tătuc pentru a-şi exprima opiniile; aş vrea ca femeile cele mai mediatizate din România să nu mai fie Bianca Drăguşanu, Monica Columbeanu, Daniela Crudu, ori Mihaela Rădulescu; aş vrea să văd femei care conduc guvernul, care gestionează Ministerul Apărării sau al Internelor.

Dar în ţara în care nici măcar Comisia Parlamentară pentru Egalitatea de Şanse nu are o femeie preşedinte, mă tem că nu voi apuca nici eu, bătrân şi decrepit feminist fiind, să văd o femeie Preşedinte la Cotroceni.