INTERVIU Gáspár György: „Din cauză că n-am salvat relaţia părinţilor mei, am devenit terapeut de cuplu“

0
Publicat:
Ultima actualizare:
Gáspár György s-a specializat în terapia de cuplu şi de familie  Sursă foto: Raluca Ciornea
Gáspár György s-a specializat în terapia de cuplu şi de familie  Sursă foto: Raluca Ciornea

Gáspár György, unul dintre cei mai apreciaţi psihoterapeuţi din România, spune că drumul profesional i-a fost influenţat de copilăria umbrită de relaţia instabilă a părinţilor. A început să profeseze convins că va salva toate cuplurile care-i vor cere ajutorul, a fost dezamăgit şi furios când nu a reuşit, până şi-a dat seama că rolul psihoterapeutului este cu totul altul.

Gáspár György (38 de ani) a fost un copil prins la mijloc în relaţia haotică a părinţilor, care, după numeroase conflicte, au divorţat şi ulterior s-au recăsătorit. Însă problemele au persistat. La fel ca alţi copii aflaţi în situaţii similare, s-a maturizat prea devreme şi a vrut să găsească soluţii ca să-şi salveze familia, dar atunci i-a fost imposibil, căci îi lipseau abilităţile din prezent. Gáspár crede că l-a atras psihologia relaţională tocmai pentru că a vrut să înţeleagă şi să navigheze mai bine prin labirintul vieţii de cuplu şi de familie. Astăzi are peste 14 ani de experienţă în psihoterapia relaţională şi psihologia clinică şi recunoaşte că, de-a lungul timpului, a făcut la rându-i multe dintre greşelile părinţilor şi ale pacienţilor lui. În interviul pentru „Weekend Adevărul“ vorbeşte despre relaţia de cuplu atât din perspectiva profesională, cât şi din cea personală. 


„Weekend Adevărul“: În ultimul an, în contextul pandemiei, au circulat în mass-media informaţii contradictorii despre creşterea şi scăderea numărului de divorţuri în România. Care este realitatea din cabinetul tău de terapie?
Gáspár György: Raportându-mă strict la terapie, nu au fost mult mai multe despărţiri în timpul stării de urgenţă şi de alertă. În afara cabinetului, recunosc, am auzit despre destul de multe cupluri care au decis să facă nişte schimbări semnificative. Depinde şi de punctul în care erau oamenii în relaţie, pentru că perioada asta petrecută în interiorul locuinţei, dacă nu avem nişte abilităţi cât de cât bune de management al conflictului sau de gestionare a propriilor trăiri, evident că duce la explozii emoţionale. Când suntem activaţi emoţional, avem tendinţa de a lua tot felul de decizii mai mult sau mai puţin gândite. Probabil că dintre aceia care au ales să se despartă, unii au făcut-o sub impulsul momentului, iar alţii au aşteptat prea multă vreme şi şi-au dat seama că acum s-a umplut paharul. Alte cupluri, din contră, au decis să-şi consolideze relaţia sau să vină la terapie. Solicitările pentru terapia de cuplu au explodat anul ăsta. E o cerere mare pentru terapia individuală de multă vreme, dar acum a fost una serioasă şi pentru terapia de cuplu. M-a surprins să constat şi că a crescut rata infidelităţilor în pandemie.

În condiţiile în care am fost mai izolaţi.

Exact, în condiţiile în care se presupune că fizic am fost mai izolaţi. Tocmai pentru că a fost o provocare să petreacă două luni alături de familie, unii oameni au încercat să se retragă în tot felul de mailuri şi conversaţii online cu persoane care păreau să fie mai disponibile emoţional. Cred că aşa se explică. După starea de urgenţă, s-au transformat în acte de infidelitate fizică, nu doar psihologică sau emoţională. 

Discuţiile despre infidelitate, evitate în familie

Crezi că infidelitatea poate ajuta la consolidarea unei relaţii dacă ambii parteneri înţeleg şi acceptă motivele pentru care au ajuns într-o asemenea situaţie?

Şi studiile de specialitate, şi experienţa mea clinică arată că după o infidelitate există continuare. E un proces complicat să tolerezi acea avalanşă de emoţii negative care se revarsă asupra ta când ai fost înşelat, constatând că nu mai eşti singurul bărbat sau singura femeie specială din viaţa celuilalt. Dacă îmi asum angajamentul de a înţelege de ce s-a dus jumătatea mea într-o altă direcţie, de ce nu i-a fost suficient ce i-am oferit eu, relaţia poate fi salvată. Dacă nu, sunt alte variante. Unii oameni consideră că infidelitatea e trădarea supremă şi că nu mai există viitor, alţii nu vor să-şi cosume energia să repare relaţia, pentru că e mai interesant ce se întâmplă la job; alţii rămân, totuşi, în relaţie, dar nu vor să o facă să funcţioneze, ci mai degrabă intră într-un soi de răzbunare. Sunt şi câteva cupluri care recunosc că s-a ajuns la infidelitate din cauza amândurora şi vor să-şi mai ofere o şansă. Aşa cum spune Esther Perel (n.r. – terapeută de familie): poate începe o a doua căsnicie sau o a doua etapă a relaţiei. 

Ai un astfel de exemplu din cabinetul tău? 

Un cuplu a revenit de curând la terapie după infidelitate. Bărbatul e cel care a fost trădat şi s-a prăbuşit psihologic şi emoţional. E ca şi cum ar fi trecut trenul peste el şi acum încearcă să se adune. Îşi doreşte 

să continue relaţia, doar că marea lui provocare este să găsească cumva acel balans între dependenţa de parteneră şi furia, anxietatea şi durerea pe care le simte. Cum le-am spus şi lor, sunt ferm convins că, dacă îşi permit să se întâlnească în încărcătura de emoţii negative, îşi vor putea continua relaţia. 

gaspar gyorgy

În copilărie, alături de părinţi  Sursă foto: Arhiva Gáspár György

Ce impact au asupra noastră experienţele anterioare de infidelitate, din familie sau din alte relaţii de cuplu?

Contextul familial cred că influenţează destul de mult decizia oamenilor de a se despărţi sau de a rămâne împreună. Contează cum au gestionat părinţii noştri actele de infidelitate, cum am gestionat noi trădările anterioare, pentru că, dacă partenerul m-a înşelat acum, nu e vorba doar despre prezent, ci despre toate celelalte trădări pe care le-am simţit pe parcursul vieţii – în prezent se activează toată durerea. De exemplu, părinţii mei au gestionat infidelitatea prin faptul că au ales să nu vorbească despre ea. Aud des în cabinet, în special din partea femeilor, că şi mamele lor au fost înşelate de mai multe ori şi au rămas în relaţie, iar lor le e greu să rămână – nu vor să fie aceeaşi femeie obedtă cum a fost mama, deşi poate că relaţia de cuplu ar putea fi salvată. E un conflict interior. 

„Acasă am învăţat cum se distruge o relaţie“ 

Ce aşteptări au oamenii de la terapie când se confruntă cu infidelitatea?

Oamenii se aşteaptă ca terapeutul să le spună: „Rămâi sau pleacă“. Pe de o parte, nu e responsabilitatea terapeutului, pe de altă parte, nici nu are dreptul să ia o astfel de decizie în locul unui client. Fiecare om este responsabil de propriul destin relaţional. Ne raportăm în multe feluri noi, românii, la infidelitate. E uşor de vorbit teoretic. Deseori aud clienţi, care nu sunt într-un moment de infidelitate, spunând că nu ştiu cum acceptă cineva să rămână într-o astfel de relaţie, că dacă li s-ar întâmpla lor, ar fugi mâncând pământul. Dacă se întâmplă, îţi dai seama că ceea ce ţi-ai imaginat anterior nu e valabil, pentru că vezi lucrurile dintr-o altă perspectivă.    

Mi-e uşor să stau în fotoliul de terapeut şi să văd unde greşesc clienţii mei, şi sunt foarte bun la asta, dar când vine vorba de viaţa personală, lucrurile nu mai sunt atât de clare.
gaspar gyorgy

Pe tine te-a ajutat faptul că ai studiat psihologia să te cunoşti imediat şi să gestionezi mai bine anumite trăiri? 

Cred că am ales inconştient să studiez serios psihologia relaţională. Părinţii mei s-au înşelat şi s-au despărţit de mai multe ori, s-au căsătorit de două ori unul cu celălalt, au avut multe conflicte. Aş îndrăzni să spun, cu tot respectul faţă de ei – doi oameni care s-au iubit mult, dar n-au ştiut cum să-şi exprime iubirea într-un mod sănătos –, că acasă am învăţat cum se distruge o relaţie. Odată cu intrarea în facultate şi cu toate cursurile pe care le-am făcut, mi-am dat seama că am nevoie să văd cum se construieşte şi cum se menţine o relaţie. Venind cu acest background relaţional de acasă, cred că am comis, în calitate de adult, la fel de multe greşeli precum părinţii mei. A fost destul de dureros să realizez că nu e suficient să înţeleg teoretic sau cognitiv informaţia; e nevoie să sap un pic mai mult în universul interior pentru a-mi schimba tiparele interpersonale. Una dintre concluziile la care am ajuns e că voi avea nevoie probabil toată viaţa să mă analizez şi să mă observ, pentru a putea să fiu un partener cu adevărat iubitor. Mi-e uşor să stau în fotoliul de terapeut şi să văd unde greşesc clienţii mei, şi sunt foarte bun la asta, dar când vine vorba de viaţa personală, lucrurile nu mai sunt atât de clare, pentru că mă fură trecutul. 

Şi ce observi în astfel de momente?

De multe ori îmi dau seama că fac aceleaşi greşeli pe care le observ la cei cu care lucrez, doar că nu mi-e atât de uşor să fac schimbările necesare pentru a remedia erorile. Nouă, terapeuţilor, ne e un pic mai greu – societatea pune presiune pe umerii noştri şi e încurajată ideea că un terapeut de cuplu ar trebui să aibă cele mai bune relaţii din lume. Adevărul cred că e la fel ca în cazul pantofarului sau al croitorului. Pantofarul are, de regulă, pantofii cel mai puţin aranjaţi şi croitorul poartă hainele cel mai puţin elegante. Mintea terapeuţilor poate să fie şi extrem de autocritică şi apare acel sentiment de impostură: „Cu ce drept dau eu recomandări şi sfaturi?“. Încerc să-mi reamintesc de fiecare dată că terapia de cuplu e o ştiinţă pe care o pot aplica foarte bine şi în cabinet, şi în viaţa personală, doar că în cea personală e mai dificil. Recunosc, Facultatea de Psihologie şi toate celelate cursuri m-au ajutat să nu-mi pierd speranţa. Dacă e greu acum în relaţie, în viitor poate fi şi altfel. Chiar sunt privilegiat că am şansa să lucrez cu multe cupluri şi să văd progrese. 

„Rămâneam într-o relaţie până când nu se mai putea“

gaspar gyorgy

Sursă foto: Sabina Ghiormescu

Eşti dezamăgit când unele cupluri cu care lucrezi se despart? 

Sunt momente în care faptul că un cuplu divorţează mă împovărează şi am un regret destul de mare. Dar şi astfel de experienţe fac parte din viaţă şi tot ce putem face e să le acceptăm. Şi copiii vor avea de câştigat dacă părinţii vor fi fericiţi în alte relaţii decât dacă ar trăi împreună şi şi-ar transforma existenţa într-un calvar. 

Scopul tău este să ajuţi partenerii să rămână împreună sau, când e cazul, să aleagă drumuri separate?

Din cauză că n-am salvat relaţia părinţilor mei, pentru că atunci nu aveam abilităţile din prezent, am devenit terapeut de cuplu. Eram convins că voi salva toate cuplurile din România care vor veni la mine. M-am încăpăţânat să mă specializez în cele mai moderne forme de psihoterapie relaţională, am adus experţi internaţionali în România, la conferinţe, la cursuri, am mers la cursuri în străinătate. Până când mi-am dat seama că datoria terapeutului de cuplu nu e aceea de a salva relaţia. Datoria terapeutului e, mai degrabă, să-i ajute pe cei doi parteneri să trăiască şi să ia decizii conştient. În jur de 70% dintre terapiile de cuplu se încheie prin divorţ sau despărţire, dar nu pentru că terapia ar fi ineficientă, ci pentru că acele cupluri aşteaptă mult până să vină, iar relaţia este deja în moarte clinică. Mai există şi cazuri în care doi oameni efectiv nu au ce să caute împreună. 

Cum te-ai simţit în momentul în care ai înţeles toate aceste aspecte?

Am fost furios şi dezamăgit de mine, însă acum îmi dau seama că uneori oamenilor le-ar fi mult mai bine într-o altă relaţie şi că nu ajută la nimic încăpăţânarea lor sau a terapeutului. Mulţi au impresia că terapeutul de cuplu va face minuni şi că, dacă e suficient de bine pregătit, va putea salva pe toată lumea.  

De ce l-au „concediat“ unii clienţi

Tu te-ai încăpăţânat să rămâin relaţii?

Rămâneam într-o relaţie până când nu se mai putea. Am scris „Revoluţia iubirii“, a doua mea carte, când eram într-o relaţie care mi-aş fi dorit să dureze pentru totdeauna. Simţeam că sunt cu femeia potrivită şi că avem un viitor. Pe măsură ce a trecut timpul, însă, mi-am dat seama că nu vom ajunge foarte departe. Când am decis să încheiem relaţia, cartea era deja trimisă către editură. A fost greu şi pentru că în ea erau descrise multe dintre experienţele vieţii noastre de cuplu. M-am gândit câteva săptămâni bune ce voi face cu cartea. O rescriu? O retrag de la tipar? Mi-am dat seama că tot ce am scris acolo a fost adevărat la momentul respectiv şi că nu vreau să-mi modific istoria personală doar pentru că mi-e teamă că cineva şi-ar putea schimba părerea despre mine. După ce a ieşit cartea, mulţi cunoscuţi au aflat despre despărţirea noastră. Unii clienţi n-au mai venit la terapie, alţi oameni au zis că dacă terapeutul nu şi-a putut salva relaţia, înseamnă că nu funcţionează terapia de cuplu. Am încercat să explic că aceea a fost decizia cea mai sănătoasă pentru noi atunci. 

Cred că atunci când se încheie o poveste de iubire e nevoie şi de un divorţ psihologic şi emoţional, nu doar de unul legal. Presupune un amplu proces de analiză: ce a fost OK şi ce nu.

După un divorţ sau o despărţire, unele cupluri au impresia că tot ce au trăit până atunci a fost o minciună şi ar vrea să şteargă trecutul. 

Mai ales dacă e un divorţ pornit de la nişte emoţii inflamate. Dacă e un pic mai aşezat, sunt şanse mai mari ca raportarea să fie alta. Cred că atunci când se încheie o poveste de iubire e nevoie şi de un divorţ psihologic şi emoţional, nu doar de unul legal. Presupune un amplu proces de analiză: ce a fost OK şi ce nu, să-ţi accepţi contribuţia personală, să vezi ce ai primit din relaţie, ce duci mai departe. Când îţi permiţi să treci printr-un proces de doliu şi să jeleşti pierderile, ai şansa să ieşi câştigat din divorţ. Noi, românii, fugim de emoţiile dificile sau le exagerăm. Când fugim de ele, ne implicăm în muncă, în alcool, în comportament alimentar, iar când le exagerăm, ne transformăm în victime şi aşteptăm să ne salveze cineva. 

Esther Perel, terapeuta pe care ai menţionat-o mai devreme, a explicat cu diverse ocazii că în relaţia de cuplu căutăm stabilitatea şi, în acelaşi timp, noutatea. Cum putem, totuşi, să avem aşteptări realiste de la parteneri?

Dacă rămânem constant conectaţi la partener, pot fi păstrate şi stabilitatea, şi elementul de spontaneitate. Mi se pare că, din cauză că nu avem suficientă inteligenţă relaţională, nu avem nici o teorie validă asupra relaţiilor. Intrăm într-o relaţie purtaţi de instincte şi sentimente, iar într-o primă fază încercăm să fim impecabili, să fim atenţi la partener. După ce s-a consolidat relaţia printr-un act de căsătorie sau după ce ne-am mutat cu jumătatea noastră, ne aşezăm confortabil pe spate. Acest context educaţional lipsit de inteligenţă relaţională ne spune că dacă e o relaţie adevărată, ar trebui să funcţioneze de la sine şi că datoria noastră a fost aceea de a iniţia relaţia, de a o pune pe o anumită direcţie. Aici mi se pare că greşim. Când ne aşezăm confortabil pe spate şi ne ducem toată energia bună în muncă, în creşterea copilului, în politică sau în religie, evident că relaţia de cuplu suferă mult. Are nevoie în continuare de implicare activă din partea noastră. Altfel ne plictisim de parteneră sau de partener, pentru că nu mai suntem conectaţi la realitatea celuilalt şi avem impresia că îl cunoaştem suficient de bine. Nu mai punem întrebări, generalizăm şi impunem părerile vechi asupra prezentului. Noi, oamenii, ne schimbăm zi de zi. De multe ori, când întreb cuplurile din terapie, aflate în pragul divorţului, cum au ajuns la decizia asta, spun că au impresia că nu se mai cunosc unul pe celălalt. Dacă îmi asum acest angajament de a aduce constant energie pozitivă în relaţie prin întrebări, surprize, apreciere şi admiraţie la adresa partenerului, nu mai există acel risc de a mă plafona. 

De ce nu suntem atenţi la cum se transformă cei de lângă noi?

Trăim cu această atitudine faţă de viaţă şi de schimbare pentru că avem impresia că suntem nemuritori. Pandemia sper să ne arate că nu putem să ne facem planuri pe 50 de ani, ca şi cum nimic nu ne-ar afecta. Cred că momentele de criză, precum o infidelitate sau o pandemie, ne pot scutura suficient de mult, încât să ne trezim şi să vedem ce putem face pentru starea noastră de bine şi pentru relaţiile semnificative. Acum vorbim despre relaţia de cuplu, dar mi se pare că la fel funcţionează şi relaţia părinte-copil sau cea de prietenie.

„Relaţia de cuplu e la capătul listei de priorităţi“

Imagine indisponibilă

Sursă foto: Arhiva Gáspár György

Doar tinerii se lasă prinşi de îndrăgostirea romantică sau şi oamenii cu mai multă experienţă de viaţă?

Nu depinde neapărat de vârstă, ci de curajul de a-ţi analiza povestea vieţii şi de a înţelege relaţiile. Cunosc persoane de 55 sau de 60 de ani care se îndrăgostesc la fel de tare ca adolescenţii şi care comit aceleaşi erori relaţionale. 

Crezi că ar fi mai sănătos să ne ferim de îndrăgostirea romantică?

Îndrăgostirea romantică e esenţială. Poate ar prinde bine să avem o viziune un pic mai realistă asupra iubirii. Viziunea romantică ne spune că dacă ţi-ai găsit sufletul pereche, totul va fi ca în basme. În psihologia relaţională, îndrăgostirea romantică este doar prima etapă din procesul numit relaţie de cuplu. Poate dura maximum patru ani, iar în cazul unor cupluri, câteva luni sau săptămâni. După aceea, intrăm în etapa de transformare – unii îi spun luptă pentru putere, eu îi spun luptă pentru iubire. Atunci avem posibilitatea să-l cunoaştem pe celălalt cu adevărat şi şansa să ne vindecăm rănile din copilărie – un bagaj pe care toţi îl avem de acasă. Cred că cel mai bine ne putem vindeca în relaţia de cuplu, pentru că oferă acea intimitate psihologică, fizică şi sentimentală care aduce energia necesară pentru a gestiona cât mai bine traumele şi rănile. Mă mai întreabă clienţii de ce relaţia terapeutică nu e vindecătoare. Este, dar până la un anumit punct. 

Tu ai reuşit să te vindeci în relaţiile de cuplu?

Cine sunt astăzi sunt datorită acelor relaţii. Cred că sunt departe de a fi vindecat, pentru că procesul nu e unul linear, ci mai degrabă are fluctuaţii: progrese, stagnări, recăderi, din nou progrese şi stagnări. 

Pe ce se clădeşte o relaţie fericită

De ce se încheie destul de multe relaţii odată ce se sfârşeşte prima etapă? 

Pentru că oamenii nu au în minte această perspectivă a procesului când vine vorba de relaţia de cuplu. Au impresia că, dacă au ieşit din îndrăgostirea romantică, ar trebui să se despartă. Sau că dacă au intrat în etapa de luptă pentru putere, aşa va fi toată viaţa lor. Pe când, dacă îndrăznesc să converseze altfel decât prin critică, dispreţ, violenţă şi indiferenţă, şi eventual să meargă la terapie, au şansa de-a face schimbări extraordinare. Cea de-a doua etapă poate dura zece, 15 sau 20 de ani, după aceea intră în a treia etapă: iubirea matură. Este o interdependenţă sănătoasă, acel moment în care am petrecut atât de mult timp împreună şi am trecut prin atât de multe provocări, încât nu prea ne mai ispitesc posibilele tentaţii. Ceea ce ştiu sigur, şi din viaţa personală, şi din cea profesională, este că la baza relaţiilor fericite nu se află perfecţiunea, ci disponibilitatea de a repara daunele relaţionale pe care le-am comis. Din păcate, în secolul XXI, relaţia de cuplu e la capătul listei de priorităţi şi majoritatea oamenilor pe care-i ştiu îşi descarcă acolo furia, dezamăgirea şi anxietatea. 

Cum putem să vindecăm traumele din trecut cu ajutorul partenerilor, fără să punem o presiune prea mare pe ei şi fără să-i transformăm într-un colac de salvare? 

Este foarte posibil ca partenerul să resimtă o anumită presiune, dar asta îl face să crească. De fiecare dată când un partener se vindecă mulţumită relaţiei, jumătatea sa se dezvoltă din punct de vedere uman – pentru că, de regulă, vindecarea presupune ca celălalt să ne ofere ceea ce-i este greu de dăruit din cauză că-i lipsesc abilităţile şi deprinderile necesare. Dacă avem acest angajament conştient faţă de relaţie, vom constata că, după o vreme, presiunea va fi mai uşor de gestionat. Practica zilnică ne dă energia necesară pentru a merge mai departe. Pentru a nu-l transforma pe partener într-un colac de salvare este important să ne cunoaştem nevoile şi să le exprimăm într-o manieră cât mai inteligentă, fără să le mai pitim în spatele negării sau al comportamentelor de evitare. Vindecarea presupune să primesc din partea jumătăţii mele de cuplu ceea ce nu mi-au putut dărui în copilărie adulţii responsabili de mine: susţinere emoţională, libertate de explorare, încredere, posibilitatea de a face greşeli. Când partenerul îmi oferă toate aceste lucruri, ar putea urma o altă criză, pentru că nu sunt obişnuit să primesc şi nu ştiu cum anume să mă comport. 

Incertitudinea din familie

Ce soluţii există pentru cei care îşi doresc să îşi salveze relaţiile, dar nu au încă resurse financiare pentru terapie? 

Mulţi oameni încep prin vizionarea diferitelor materiale video de pe YouTube sau Facebook; pe conturile de social media aferente platformei paginadepsihologie.ro sunt nenumărate astfel de surse de informare, cu acces gratuit. Sunt prezentări şi articole mai lungi şi mai scurte despre viaţa de cuplu, despre intimitatea fizică, despre gestionarea emoţiilor şi despre cultivarea inteligenţei relaţionale. De curând, am lansat şi #EpicTalk – The podcast, un alt proiect cu acces gratuit, în care vorbim despre provocările pe care le întâlnim, în general, în relaţii. Primul pas către salvare este accesul la informaţie, al doilea este selectarea ei şi, apoi, implementarea. De asemenea, pot apela la cărţi. 

Sunt şanse mari ca oamenii care, înainte de pandemie, voiau să aibă copii sau să se căsătorească să renunţe sau să amâne pentru o perioadă lungă aceste evenimente din cauză că le este frică de viitor? 

Orice criză precum această pandemie determină un haos decizional şi comportamental şi accelerează nivelul de anxietate. Când ne îmbrăţişează incertitudinea, ne repoziţionăm valorile şi priorităţile şi ne bazăm mai mult pe mecanismele de supravieţuire: retragere, evitare, violenţă, critică, detaşare şi multe alte strategii care în copilărie ne-au ajutat să putem exista în familia în care am crescut. Din fericire, după o vreme, starea noastră energetică se mai stabilizează şi avem din nou posibilitatea de a ne întreba, cu o minte mai lucidă, ce contează pentru noi şi unde vrem să ajungem.

Cum a influenţat relaţiile de cuplu faptul că aproape toţi copiii şi adolescenţii au petrecut mai mult timp acasă?

Familiile sunt sisteme umane vii în care există o structură relaţională şi tipare de interacţiune bine 

consolidate. Cu alte cuvinte, ultimele luni de pandemie nu au făcut altceva decât să ne arate realitatea sistemului nostru familial. Apropierea şi timpul petrecut împreună au scos la suprafaţă rănile noastre sufleteşti, fragilitatea şi nevoia de schimbare. Este esenţial să fim curioşi şi apoi să iniţiem un dialog de cuplu şi, ulterior, de familie. În comunicarea cu partenerul de cuplu şi cu adolescentul e important să stabilim nişte reguli clare: vorbim pe rând; vorbim fără să atacăm şi ne centrăm pe ceea ce simţim şi gândim; ne identificăm nevoile şi negociem cu ceilalţi membri noi reguli de convieţuire, astfel încât fiecare persoană să simtă că aparţine familiei. 

Sursă foto: Matei Buţă

A scris cinci cărţi despre relaţii

gaspar gyorgy

Numele: Gáspár György

Data şi locul naşterii: 14 aprilie 1982, Satu Mare

Studiile şi cariera:

  • A absolvit Facultatea de Psihologie a Universităţii „Babeş-Bolyai“ din Cluj şi este psihoterapeut relaţional şi psiholog clinician acreditat de Colegiul Psihologilor din România.
  • Coordonează ştiinţific Editura Pagina de Psihologie şi este managing partner la paginadepsihologie.ro.
  • Este fondator şi preşedinte al Asociaţiei Multiculturale de Psihologie şi Psihoterapie.
  • Realizează la Radio Europa FM emisiunea „Psihologia relaţiilor“ şi, alături de Toader Păun, ediţiile „Clubul de Weekend“.
  • Printre cărţile publicate se numără: „Copilul invizibil“, „Revoluţia iubirii“, „Mindfulness Urban – Exerciţii de curaj, compasiune şi conectare“, „#LoveIsFun – iubirea şi sexul în acelaşi pat“ şi „Suflete de sticlă – Traumele celor rătăciţi în trecut“.

Locuieşte în: Bucureşt

Stil de viață



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite