Eu folosesc noţiunea de Stil Mic Paris ca termen umbrelă pentru a caracteriza fenomenul arhitectural desfăşurat în principal în decadele de după câştigarea Independenţei de Stat şi începutul Marelui Razboi. S-a manifestat cu precădere în Bucureşti, dar şi în oraşele mai mari din cadrul Vechiului Regat, ori în arhitectura multor conace, constând în cea mai mare parte în interpretarea provincială, folosind în general metode de construcţie tradiţionale, a stilurilor istoriciste populare în Europa secolului 19, îndeosebi neobarocul şi neorococoul de sorginte franţuzească. Termenul de stil Mic Paris aşadar descrie mai bine din alcătuirea şi gradul de cizelare a peisajului construit urban al României acelor vremuri în comparaţie cu clădirile contemporane lor din celălalt capăt al Europei.

Lucrurile nu stau totuşi aşa de simplu când e vorba de diagnosticarea punctuală a stilului unei case vechi, ce de regulă trece prin o multitudine de renovări şi transformări de-a lungul istorie sale, cu unele sectoare de construcţie cuprinzând designuri de provenienţă diferită juxtapuse sau sintetizate, ori interioarele prezentându-se în cu totul altă condiţie şi stil decât exterioarele.

Interior de casă în stil Mic Paris datând din 1902, zona Mântuleasa, Bucureşti. FOTO Valentin Mandache

Spaţiile interioare fiind prin natura lor în folosinţă permanentă, sunt şi cele mai susceptibile să fie modificate, astfel încât la majoritatea locuinţelor de patrimoniu cu greu îşi mai pastreza din înfăţişarea originală. Întâlnind un interior bine păstrat sau renovat în spirit istoric, cu detalii decorative originale, este de aceea o instaţă relativ rară.

Am avut o asemenea surpriză plăcută vizitând o casă din zona Mântuleasa construită în 1902, ce pe afară este în stil Mic Paris, renovat destul de agresiv de catre proprietari, neanunţând deloc sofisticarea arhitecturală ce ne astepta înauntru. Părţi ale acelui interior, redate în maniera echivalentului lor din vestul continentului, sunt ilustrate în fotografiile de faţă, realizate în cursul unuia din tururile mele Case de Epocă pe tema arhitecturii în stil Mic Paris a capitalei.

Stilul interiorului poate fi diagnosticat ca o încrucişare între neorococo şi neo-Empire, cu unele elemente Art Nouveau. Uşile au fost cu migală restaurate folosind culori şi materiale apropiate de cele originale, cum e foiţa de aur. Exemplul de portal de mai sus, cu detaliul de fronton în arc spart roman fiind elocvent în acest sens.

Tavanele sunt un alt capitol de desfătare vizuală, la concurenţă cu uşile, fiecare cameră având propriul design in stil neorococo, cu o exagerare de detalii tipică gusturilor sud europene, cum vedem în exemplul de mai sus împachetat parcă în redări florale şi ghirlande.

Tavanul din fotografia precedentă se vrea o imitaţie în stucatură a unuia de lemn sculptat, destul de reuşită în opinia mea. Motivele reprezentate de data aceasta sunt frunzele, în contrast cu cele florale văzute anterior.

Sobele pot fi caracterizate ca magnifice, cu cea mai flamboaianta fiind punctul de focus al sufrageriei. Modul de redare şi importanţa simbolică a uşilor şi sobelor sunt primordiale în stilurile ce derivă din arhitectura clasică, sau fac referinţă la ea, unde acestea semnifică portalul şi altarul unui templu antic. Soba din imagine nu este decât redarea unui altar, cu cahlele albe vrând sa imite marmura grecească sau romană.

Printre puţinele elemente în stil Art Nouveau, dar egal de impresionante, sunt uşile sobelor. Motivele florale ale acestui design tipic anilor 1900 sunt inspirate din natura, iar aici se observă abundent formele unduitoare vegetale şi florale, parcă în adierea vântului.

Acest elevat interior ne dă astfel o idee mai bine fundamentată despre gusturile şi aspiraţiile elitelor bucureştene şi româneşti în general ale acelei perioade istorice, dorinţa lor de europenizare rapidă, adoptând şi internalizând prin arhitectură, în prosperele decenii dintre sfârşitul sec. 19 şi începutul sec. 20, din ideile Iluminismului ce la vremea lui în mare pare au lipsit pe aceste meleaguri. Asemenea arhitectură renovată profesional, pastrând cât mai multe detalii originale, este şi o recuperare a identităţii oraşului, atât de mult periclitată de un public şi autorităţi post-comuniste cărora le lipseşte educaţia şi sofisticarea înaintaşilor lor, ce văd specula imobiliară ca fiind superioară mândriei civice. 

Articol publicat iniţial pe blogul Case de Epocă, iar în limba engleză pe blogul Historic Houses of Romania.