Incredibilele aventuri ale „Prinţesei Iarina”

0
Publicat:
Ultima actualizare:

Iarina Demian a fost, în copilărie, într-un lagăr. Actriţă fiind a strălucit mai apoi pe scenele lumii. A dus o viaţă de roman, pe care ar fi putut să îl scrie doar soţul său, cronicarul Ioan Chirilă, dar nu l-a scris.

Iarina Demian a fost, cândva, cea mai fericită femeie din lume. Apoi a venit o toamnă, şi-a privit soţul mort, ar fi vrut să vorbească, dar nu mai putea să vorbească. A fost un timp în care era ca şi cum ea ar fi murit. În ultima sa dimineaţă, Ioan Chirilă a citit din „Crimă şi pedeapsă". Poate că e mai uşor aşa, de mână cu Dostoievski, cine ştie? Era 1999, un noiembrie mizerabil se sfârşea, Iarina îl pierduse pe Vania, şi nu, nu suntem într-o nuvelă rusească, aşa e nenorocita asta de viaţă.

Ea nu avea să mai fie niciodată de atunci înainte „Prinţesa Iarina". S-a refugiat în teatru, ce era să facă? A continuat să fie mama lui Ionuţ Chirilă şi bunica Anei, mama lui Tudor Chirilă, a jucat şi a regizat. Şi-a împlinit bine toate rolurile, dar „Prinţesa Iarina" nu a mai fost şi nici nu o să mai fie. Şi iată că se împlinesc, în curând, doisprezece ani de când n-a mai plâns decât pe scenă. Ultima dată când a trebuit să învingă o lacrimă a fost - sunt doi ani de atunci - când a vizitat Praga cu Tudor şi a recunoscut casa în care ea a copilărit.

Melancholia

Casa de acum a Iarinei Demian a rămas, firesc, şi casa lui Ioan Chirilă. Biroul său de lucru e la fel: uite, în dreapta e o scrumieră adusă tocmai din Australia, mai încolo un briceag pe care scrie Jerusalem. În sufragerie te răvăşeşte, ca un sfârşit de lume, această imagine: ceasurile cronicarului aliniate ca pe un altar, sub o fotografie în care el e tânăr şi visează. Timpul, cumva, deşi a continuat să curgă, s-a oprit. Aici e încă 1999, dar şi 2011 e.

Casa întreagă respiră o ordine care nu i-ar fi plăcut cronicarului, care nu era foarte ordonat, ca o dovadă, nu supremă, dar oricum dovadă, că este viu. Şi, uite, sub acest fotoliu îşi arunca, în ultimele luni, pastilele, căci nu avea, de fapt, nevoie de ele. Punea cronicarul această întrebare fără răspuns: „E bine să mori sănătos?" Iarina îl ascultă pe Wagner şi regretă că a ajuns să îl asculte cum se cuvine abia acum. E unul dintre marile ei regrete (cel mai recent e că nu a jucat în „Melancholia" lui Lars Von Trier - voia să fie acolo, pe marele ecran, când Pământul e zdrobit de planeta aceea albastră).

Frumoasă în tăcere

Pentru noi, dar nu numai pentru noi, Iarina Demian răsfoieşte albume de demult. A fost o vreme când a făcut balet şi asta se vede în graţia cu care întoarce amintirile. Iată fotografiile vechi, din copilăria pragheză şi mic-burgheză - sunt fotografii în alb şi în negru, fotografii la care fotografului i-a tremurat puţin mâna. Iat-o, mai târziu, cu Vania, îndrăgostiţi, răsărind dintr-un trunchi de copac, iat-o pe scenă cu fiul ei cel mic - Tudor avea doar 6 ani.

Acum, Tudor Chirilă nu mai are 6 ani, dar joacă încă alături de mama sa. Explicaţia e de găsit în această frază: „Cei care se iubesc nu se trădează". Pentru a fi exactă, Iarina Demian face recurs la Al Pacino, care a vorbit, şi el, despre familiile care joacă împreună: „Este ca un număr la trapez: unul depinde de celălalt şi când cunoşti toanele şi ritmul celuilalt, oamenii se pot susţine şi pot realiza lucruri minunate împreună". Aşadar, actorul e ca un acrobat, are nevoie să ştie că e cineva acolo care îl va susţine până la capăt, fără condiţii. Şi Iarina, şi Tudor au înţeles asta.

Acesta nu este un interviu, căci o viaţă, mai ales viaţa Iarinei Demian, nu încape într-un interviu. Veţi afla, totuşi, că a trecut prin lagăr în vremea războiului, că şi-a venerat părinţii („Tata era un domn; nu l-am auzit niciodată vorbind urât"), că deşi a fost dintotdeauna tulburător de frumoasă, mama ei nu i-a spus niciodată, chiar niciodată, asta, că ţine la „Biloxi Blues" asa cum tii la un mezin. E spectacolul pe care l-a pus în scenă la „Comedie", şi pe care l-a plimbat, mai târziu, prin toată România.

Iarina Demian a fost dintotdeauna tulburător de frumoasă  Foto: arhiva personală

image

Un tramvai către viitor

Aflaţi că actriţa îşi duce educaţia ca pe o povară, aflaţi şi că nu poate trăi fără teatru, deşi nu a murit niciodată pe scenă, că nu suportă fizic nedreptatea, că trăieşte cu lumea doar trei-patru ore pe zi - mai mult e peste poate. Se retrage apoi aici, unde citeşte - se pierde, chiar acum, paralel, în însemnările de jurnal ale lui Bulgakov, în biografia părintelui realismului magic şi în istoria falsului Don Quijote - şi se uită la filme, multe romantice. A impresionat-o o peliculă în care o soacră („urât cuvânt"!) îşi apără cu demnitate nora pe care, de altfel, o dispreţuieşte.

Iarina s-a măritat întâia dată cu un inginer chimist - Marius Demian, care avea un hanomag vechi la care ii plăcea să meşterească tot timpul. Pe Vania l-a întâlnit într-un tramvai cu număr mic. Au călătorit către viitor în acelaşi vagon şi, asta chiar nu ştiaţi, cel mai iubit cronicar de sport din România a început să scrie cărţi din acest orgoliu: să o facă pe „Prinţesa Iarina" să fie mândră de el.

„Îmi duc educaţia ca pe o povară"

„Adevărul": Cum a fost familia dumneavoastră dinainte de Ioan Chirilă?

Iarina Demian: Tata s-a născut într-o familie de ţărani saraci, la Grăjdana, pe Valea Nişcovului. A fost al treilea copil din cei nouă născuţi. Şcoala primară a făcut-o la Grăjdana mergând pe jos un kilometru în picioarele goale. A fost, rând pe rând, învăţător şi profesor. A terminat şase facultăţi Magna Cum Laude. A devenit elevul lui Nicolae Iorga. S-a specializat în slavistică şi în istorie. A obţinut o bursă de specializare în slavistică la Praga, unde va face şi ziaristică la European Press. A preluat la Praga un curs de limbă şi cultură romană şi de relaţii Româno-Cehoslovace la Academia Comercială din Praga. Şi-a luat doctoratul la Praga cu o teză de folclor comparat. A fost invitat de Nicolae Iorga să predea ceha la Institutul Sud-Est European. În 1943, a obţinut un post de lector de limba şi literatura română la Praga, post obţinut printr-un concurs organizat de Ministerul Învăţământului, iar comisia era formată din Al. Rosetti, G. Brătianu - acest tip de oameni. În 1944 a fost internat de germani cu toată familia, cu noi, într-un lagăr. După eliberare am ajuns în Italia, unde s-a născut fratele meu. Tatăl meu făcea parte dintre acei bărbaţi pe care îi consideram nemuritori (au fost trei: tata, Vania şi Anthony Quinn). După ce au murit ei, am ştiut că voi muri şi eu într-o bună zi. Tata era un domn înalt, distins, reţinut, dar în intimitate era cald şi fermecător.

O singură păpuşă

De ce aţi ajuns în lagăr?

În 1944, toţi străinii aflaţi în Praga au fost internaţi de germani în lagăre. Îmi amintesc perfect că mama ne-a spus, cu multă seriozitate, că trebuie să ne despărţim de jucăriile noastre şi că nu avem dreptul să ne luăm decât o singură păpuşă. Am suferit mult neştiind pe care să o aleg şi de care să mă despart. La gară ne-am urcat într-un vagon de tren cu multe geamuri sparte. Faţă de alte lagăre, totuşi noi am dus-o bine. Nu eram deţinuţi politici şi nici evrei nu eram. Dar atunci, copil fiind, mi s-a părut groaznic. Eram privaţi de libertate, nu aveam voie să ieşim din casă, mâncarea era proastă şi puţină, iar de dormit dormeam într-o şcoală cu paturi suprapuse - câte 30 de oameni într-o clasă. Mama era gravidă şi stătea singură în patul de deasupra noastră. Eu dormeam cu sora mea în acelaşi pat, iar tata... nu îmi amintesc unde dormea.

Tatăl Iarinei Demian, pe Podul Carol, în Praga  Foto: arhiva personală

image

Mama?

Mama a fost sufletul familiei, după un an la Facultatea de Litere a devenit doar mamă si soţie perfectă. Era foarte frumoasă şi foarte talentată în tot ce făcea. În puţinele ei momente de libertate ne cânta la pian, scria poveşti şi poezii. Mama a dus greul familiei în perioada anilor `48-`60, când trăiam şapte inşi din pensia bunicului, iar apoi dintr-un singur salariu, cel al tatălui meu.

Aveţi, deci, o soră şi un frate.

Sora mea, Viorica Nişcov, este o persoană minunată de care sunt foarte mândră, traducatoare de limba germană, îndrăznesc să repet ce au spus alţii, poate cea mai bună din ţară. Fratele meu s-a născut in Italia la Veneţia. Îl cheamă Stefano Ionescu Nişcov, trăieşte de 25 de ani în Statele Unite ale Americii, unde lucrează la firma Boeing. A făcut facultatea de fizică atomică aici, in ţară, iar în America a dat un doctorat şi a reuşit. Veneţia este splendidă. Eram copil, când s-a născut fratele meu, aveam şapte ani, dar sunt lucruri care mi-au rămas întipărite în minte şi pe care nu le pot uita. Prima caracatiţă pe care am văzut-o în viaţa mea sărind dintr-o sacoşă cu peşti, sau gondolele în care se plimbau soldaţii americani cu picioarele lor lungi întinse pe toată lungimea bărcii...

Ce aţi moştenit de la părinţii dumneavoastră?

Am învăţat să fiu corectă, să nu rămân niciodată datoare - ştii că eu şi Vania nu am avut decât o singură dată rate (la casă), şi atunci oarecum nesemnificative? Nu cumpăram decât dacă aveam bani. Nu cred că pot umili pe cineva şi nici nu îl pot jigni. Tata era un domn; nu l-am auzit niciodată vorbind urât. Cu toate astea, pe metrul meu pătrat, lupt cu înverşunare împotriva a tot ce este nedrept. Nu ştiu cu cine semăn, probabil cu un strămoş pe care nu l-am cunoscut... Cultura, Andrei, ţine, în primul rând, de educaţie.

Un orb cânta la pahare de cristal

Nu vă simţiţi, în lumea de astăzi, educaţia ca pe o povară?

Ba da, e o povară, îmi duc educaţia ca pe o povară. Eu, dacă mă dai afară pe uşă, nu pot să intru pe fereastră şi deseori este nevoie. Am prea mult bun-simţ, şi am avut mult de pierdut în viaţă, dar nu regret. Eu cred că lucrul cel mai important într-un spectacol este emoţia pe care o transmiţi şi prin care încerci să schimbi conştiinţe...

Care e cea mai puternică amintire din copilăria din Praga?

Primele două clase primare le-am făcut acolo! Ştii că mai vorbesc şi cehă un pic? Cea mai puternică amintire este Grădina Stromovka, unde ne plimbam duminicile şi unde cânta un orb la nişte pahare de cristal, şi scotea niste sunete splendide... Mai sunt: profesorul meu de la şcoala primară, Hurnik, un bătrânel simpatic, care mă iubea tare mult. Sau ziua în care am auzit sirena care anunţa bombardamentul şi mama ne-a dus în fugă într-o clădire unde erau mulţi oameni într-un adapost.

Nu s-a implicat în vieţile sentimentale ale fiilor ei

Iarina Demian nu a răspuns unor întrebări obişnuite ale acestor pagini, cele în care trebuia să aleagă „una din două". Nu a ales nici între Cehov şi O`Neill, nici între Iliescu şi Băsescu. Nu a ales nici măcar între Tolontan şi Cartianu - „Ambii erau un fel de «fii adoptivi» ai soţului meu". Ne-a povestit că nu s-a amestecat niciodată în vieţile sentimentale ale fiilor ei (Ionuţ, de exemplu, s-a căsătorit prima dată la 18 ani, a venit acasă şi a anunţat că se căsătoreşte joi!

 Părinţii Iarinei Demian, într-o fotografie cum nu se mai fac Foto: Eduard Enea

image

Luna de miere şi-a petrecut-o la hotel, soţia îi pleca dimineaţa la lucru, aşa că îl chema în cameră pe Tudor, stăteau ei acolo, ca băieţii, mă rog). Iarinei Demian nu îi place, dar deloc, cuvântul soacră („Este un cuvant poluat de trivialităţi şi glume proaste, care îmi displac profund. Aşa-zisele soacre sunt până la urmă mame care îşi iubesc copiii şi doresc ca ei să fie foarte fericiţi").

Are, desigur, şi unele regrete legate, mai ales, de emigarea lui Ionuţ Chirilă în Franţa, la Cannes. Nu şi-a mai văzut de ceva vreme nepoata, pe Ana, care are deja 16 ani şi joacă tenis: „O iubesc mult pe Ana, şi amintirile mele legate de ea sunt frumoase şi adevărate. Ne-am plimbat în parc, am făcut prăjituri, am citit poveşti, atât cât s-a putut. Sunt multe lucruri pe care nu am apucat să i le spun, şi mai ales nu am dus-o la teatru aproape deloc").

Ionuţ ar fi putut reveni în vară la Dinamo, dar a fost contestat puternic în presă. Iarinei Demian, toată povestea i-a întărit o formă de dezgust faţă de vulgarizarea gazetăriei. Nu vrea să renunţe, însă, la a le oferi cronicarilor sportivi, în fiecare an, „Premiile Ioan Chirilă", deşi banii se strâng tot mai greu, şi parcă sunt tot mai puţini cei care le-ar merita.

„Nu sunt soacră, nu am fost, şi nu voi fi. Pot fi o buna prietenă pentru oricine merită prietenia mea"

Iarina Demian, actriţă

«Singura certitudine pe care oricare dintre noi o poate avea despre iubire este aceea că mamele noastre ne iubesc oricare ar fi greşelile şi defectele noastre», spune Gabriel Garcia Marquez, care şi-a iubit mult mama"

Iarina Demian, actriţă

„Începusem să urăsc meciurile de fotbal!"

Cum l-aţi cunoscut pe Ioan Chirilă?

Pe Ioan Chirilă l-am cunoscut în tramvaiul 3 care mergea pe strada Doctor Felix, oprea la Titulescu şi apoi la Banu Manta, unde urma să coborâm noi. Am schimbat două vorbe între două staţii, mi l-a prezentat chiar fostul meu soţ - Marius Demian. Ei se cunoşteau. Ioan Chirilă a coborât primul. Ne-am revăzut după un an, dar nu cred că a fost întamplător. Ne-a căutat el pe noi.

De ce, dintre toate femeile din Bucureşti, dacă nu din lume, Ioan Chirilă v-a ales pe dumneavoastră? V-a spus vreodată de ce?

Acesta este un secret pe care îl păstrez pentru mine...

Aţi fost soţie de ziarist sau Ioan Chirilă era soţ de actriţă?

Ne-am crescut copiii singuri si ne-am ajutat unul pe celălalt.Am jucat mult în viaţa mea, am făcut turnee în ţară şi străinătate, iar în timpul ăsta Vania avea grijă de băieţi. Pot spune că şi el era „soţ de actriţă", aşa cum eu eram „soţie de jurnalist". Vă garantez că se poate, cu câteva condiţii: cei doi să aibă aceleaşi idealuri, aceleaşi preocupări, aceleaşi dorinţe, aceeaşi condiţie intelectuală şi socială, cu condiţia să existe respect şi admiraţie reciprocă şi, bineînţeles, iubire.

Aţi vorbit într-un interviu oferit, acum câţiva ani, revistei „Tango", despre un moment traumatizant: o sarcină pierdută, despre cum nimeni nu v-a ajutat, ba dimpotrivă. Cum aţi reuşit să depăşiţi acel moment?

Era sfârşit de februarie, un frig care te paraliza (îmi amintesc perfect, fiindcă Vania era plecat în Bulgaria, şi când s-a întors mi-a adus un mărţişor). Copiii reclamau revista „Pif", la care erau abonaţi şi care trebuia ridicată de la Oficiul Poştal. Nu era departe, la capătul străzii pe care locuiam. M-am dus, m-am aşezat la coadă fără prea multă speranţă, fiindcă era târziu şi oricând puteau să închidă ghişeul respectiv.

Iarina şi Vania, tineri îndrăgostiţi  Foto: arhivă personală

image

La un moment dat am simţit o durere atroce în abdomen, o durere care m-a paralizat. Am continuat să stau la coadă hotărâtă să mă întorc cu revista acasă. Durerea se înteţea, îmi era groază să nu cad. După ce în sfârşit mi-am luat „comoara", am ieşit pe uşă mai mult moartă decât vie şi m-am grăbit spre casă. Îmi venea să mă întind pe asfalt de durere. Acasă, în hol, am aruncat pe jos geanta, revista şi pe mine, şi am început să plâng. Copiii s-au speriat şi au sunat la bunici. A venit tata care a chemat Salvarea. Din acest moment începe cel mai penibil şi mai urât episod al filmului. Asistenta venită cu salvarea era o ţaţă grasă şi rea care m-a inculpat imediat şi m-a acuzat de faptul că sunt o criminală... Spunea că voi ajunge la inchisoare!

La Maternitatea la care am fost dusă era un singur doctor care, după ce m-a consultat, mi-a spus să am răbdare că îl vor anunţa pe directorul spitalului să vină să mă consulte şi să mă opereze. Am întrebat de ce să mai aştept directorul spitalului, când pierd atâta sânge, dar nimeni nu şi-a dat osteneala să-mi răspundă. În schimb, cineva îmi şoptea la ureche insistent cât costă anestezia, în caz că vreau sa fiu anesteziată, şi cât costă ginecologul... cât costă anestezistul şi cât costă ginecologul... Am înţeles că dacă aş fi avut banii la mine, situaţia ar fi fost cu totul alta. M-au lăsat să aştept în frig, aproape dezbrăcată, timp de şase ore, până a sosit echipa de medici. Mă întreb cum de nu am murit. Culmea este că aveam dreptul prin lege să fac această întrerupere de sarcină, fiindcă aveam doi copii născuţi prin cezariană...

Tudor, mezinul Iarinei

image

Aţi spus că atunci când s-a întors, Ioan Chirilă v-a adus un mărţişor. Obişnuia să vă facă daruri speciale, din străinătate? Erau geloase pe dumneavoastră colegele de la teatru?

Da, Vania îmi aducea fel de fel de minuni. Nu ştiu dacă erau geloase, nu aveam timp să mă gândesc la asta; probabil că erau. Dar ştii ceva? Vania nu îmi dăruia flori, nu îi plăcea lui. O singură dată mi-a trimis flori pe scenă, prin garderobieră. O să ţin minte toată viaţa seara aceea.

Aţi fost plecată cu el la vreun Campionat Mondial de fotbal?

Da, am fost în Spania, în 1982. Am stat o lună, a fost foarte frumos! Îmi place mult în Spania, poate cel mai mult din Europa.

Aţi fost vreodată geloasă pe sport?

Uneori, meciurile erau multe, da, începusem să urăsc meciurile de fotbal! Îl întrebam pe Vania de ce fotbaliştii sunt mai importanţi şi mai bine remuneraţi decât noi actorii - e normal? Munca noastră este infinit mai grea ca a lor... Îmi răspundea: „Pentru că o sală de teatru are 300 de locuri, iar un stadion are mii de locuri". Bineînţeles, discuţia nu se oprea aici. Dar răspunsurile lui erau foarte obiective şi aveau darul să te convingă fără prea mare efort.

Ca şi cum ar fi murit

Vreau să vă citez ceva din Jorge Luis Borges: „Pentru un biet provincial sărman, a fi ziarist poate reprezenta un destin romantic. (...) Nu mi-e ruşine de faptul că am dorit să fiu ziarist, rutină care acum îmi pare absolut banală". Şi vreau să îmi spuneţi dacă l-aţi simţit vreodată pe Ioan Chirilă doborât de rutină? Şi dacă şi el credea că are un destin romantic?

Una dintre profesiile pe care le-aş fi ales dacă nu făceam teatru ar fi fost aceea de jurnalist. Eram foarte mândră că Vania este jurnalist. Pentru el era a doua natură. Era singurul lui viciu. Bineînţeles, şi călătoriile, care într-un fel erau o continuare a profesiei sale. Am respectat tot ce era legat de profesia lui şi m-am implicat cât mi-a permis timpul, şi cred că asta l-a ajutat mult. Odată, mi-a mărturisit că prima carte a scris-o datorită mie, ca să facă ceva important şi să nu fie mai prejos decât mine. Vania era foarte mândru că sunt actriţă! Doborât de rutină? Niciun articol nu semăna cu celalalt, nicio cronică nu era scrisă în aceeaşi manieră. Dar deseori, în ultima vreme, acuza lipsa de timp şi se plângea că nu poate începe romanul la care visa...

Pe scenă, împreună cu Tudor Chirilă – prima dată actor, la 6 ani, în piesa „Cercul de cretă caucazian“ Foto: arhivă personală

image

Care ar fi prima carte a lui Ioan Chirilă pe care aţi salva-o din bibliotecă în cazul în care aceasta ar lua, Doamne fereşte!, foc?

Într-o zi stăteam toţi trei de vorbă, Ionuţ lipsea de acasă. L-am rugat pe Vania să ne dea câte un autograf, mie şi lui Tudor. După ce ne-a certat că ne „ţinem de fleacuri", expresia lui preferată, a luat două cărţi pe care scria „Lucescu" şi care tocmai apăruseră, şi ne-a dat două autografe. Acestea sunt cele două cărţi pentru care aş intra şi în foc, să le salvez. A treia ar fi, fără îndoială, „Răsucind fusele orare".

L-aţi văzut vreodată pe Ioan Chirilă plângând?

Dar, Andrei, bărbaţii nu plâng!

Cine spune asta?

Eh... ştiu că mai plâng şi ei, uneori, dar nu trebuie să fie văzuţi! În ultimii ani devenise mai sentimental, toţi devenim aşa cu timpul. Dar de plâns... nu!

Ştiu că Ioan Chirilă a murit, într-o dimineaţă de noiembrie, citind „Crimă şi pedeapsă". Vă mai amintiţi care a fost primul gând când l-aţi văzut?

Nu l-am văzut, mă uitam la el şi nu îl vedeam. Era foarte devreme, dimineaţa, şi soarele mă orbea. Eram singură în casă. Când în sfârşit l-am văzut, mi s-au blocat toate simţurile, ca şi cum eu eram moartă. Am pierdut câteva secunde fiindcă picioarele refuzau să se mişte... Pe urmă m-am dus spre el. Voiam să scot un sunet, să-i vorbesc, dar mi s-a părut ridicol, ştiam că nu mă mai aude. Am sunat băieţii, care au venit imediat. De plâns am plâns după aceea. De la Vania încoace, mi-am promis să nu mai plâng, indiferent ce mi se întâmplă... Deloc!

V-a mai sunat cineva din lumea fotbalului de la moartea lui Ioan Chirilă - fotbalişti, antrenori...

Nu. Nimeni, niciodată. Ba da... M-a sunat Bőlőni, cred că era în iarna lui 1999, după ce a murit Vania. El era în Franţa, nu aflase. Mi l-a cerut la telefon, eu i-am spus că Vania nu mai e. S-a fâstâcit, şi-a cerut scuze, i-am spus că nu are de ce să îşi ceară scuze. După aceea - nimeni.

„Îmi simt rădăcinile şi în praful Bucureştiului"

Cu ce personaj dintr-o piesă de teatru v-ar fi plăcut să vă întâlniţi în viaţa reală?

Personajele pe care le-am jucat au rămas în teatru, în costumele pe care le-am scos de pe mine şi pe care cabiniera le-a agăţat pe umeraşe în aşteptarea unui nou spectacol. Nu aş fi vrut să mă întâlnesc cu niciun personaj din cele pe care le-am interpretat în decursul carierei mele. Poate pentru că s-ar fi destrămat ţesătura magică dintre mine şi ele.

Faceţi teatru de o viaţă. Nu aţi obosit?

Sunt obosită, dar nu de muncă, ci de lipsa de ritmicitate a muncii, lucru de care se plânge orice artist. Am scos o premieră în 2010, „O lume pe dos", care se joacă din fericire la Arcub, si vreau să încep un alt proiect, dar deocamdată caut o sală. Nu există un teatru-gazdă în care să poţi repeta şi juca. Sunt destule spaţii, dar ele se dau tot cu pile şi, culmea!, nu unor artişti, ci unor oameni care speculează artiştii - prin chirii exorbitante şi alte biruri. Sunt câteva teatre de stat în Bucureşti care deţin controlul şi puterea, fiindcă sunt sponsorizate de Primărie, şi care sunt conduse, unele, tot de moguli - mogulii teatrelor. Este uimitor cum se schimbă oamenii când dau de putere! Dar nu voi renunţa încă, fiindcă teatrul este una dintre raţiunile mele de a trăi. Când am să obosesc, îţi promit un telefon. Va veni şi vremea aceea.

Ceasurile lui Ioan Chirilă au rămas să măsoare altfel timpul Foto: Eduard Enea

image

Cum îşi amintesc de dumneavoastră colegii de promoţie?

Chiar am fost la o revedere, la Piatra-Neamţ, şi colegii mei îmi tot spuneau cât eram de frumoasă...! Dar eu nu am simţit asta! Nu am ştiut dacă sunt frumoasă, mama nu mi-a spus niciodată că sunt frumoasă. Modestia asta, cred, mi-a prins bine.

Ştiu că, măcar în public, Tudor vă spune „Iarina". Nu l-am auzit niciodată să vă spună „mama". De ce?

„Iarina" sunt doar în relaţia mea profesională cu Tudor. Suntem un fel de colegi şi noţiunea de mamă nu încape, fiindcă ea ar deveni o piedică, mai ales în munca noastră. În rest, la orice oră şi în orice alt context sunt „mama". El are o teorie în care acuză faptul că a avut două feluri de mame. Mama de la teatru şi mama de acasă.

Regizaţi „Biloxi Blues", în care Tudor are un rol important. Cum e actorul Tudor Chirilă?

E talentat şi profesionist, dar încăpăţânat.

E mândru de dumneavoastră?

Sunt sigură ca este, chiar dacă nu îmi spune. Odata mi-a facut o dedicatie splendida, în programul de sală de la „Biloxi"...

„Ce uşor se moare!"

Care este cel mai mare regret al vieţii dumneavoastră?

Nu există cel mai mare regret, există mai multe regrete la fel de mari. Nu mi-am răsfăţat îndeajuns părinţii când erau în viaţă, în noaptea în care am pierdut-o pe mama nu am fost lângă ea, nu am făcut film, nu am jucat în „Melancholia" lui Lars Von Trier...

A scris şi Tudor pe blog despre film. Aţi fost împreună?

Da, am fost împreună. Mi-a plăcut. Să mergi să îl vezi!

Iarina Demian în rolul Marchizei de Merteuil, în piesa „Legături primejdioase“  Foto: arhivă personală

image

Voi merge (Între timp, am fost). V-aţi gândit să ţineţi, şi dumneavoastră, un blog?

Da, mi-ar plăcea să citească oamenii ce scriu eu, dar nu aş suporta toate înjurăturile pe care le-aş primi, toate acele trivialităţi! Mi se pare o nedreptate să te înjure un om care nici nu te cunoaşte şi nici nu se semnează! E un act de laşitate!

V-am întrerupt din lista regretelor...

Regret că nu am un teatru al meu, că nu am o casă la marginea oceanului... Că nu l-am înţeles pe Wagner mai devreme, că nu am avut timp să ascult mai multă muzică clasică în viaţa mea..

Am păstrat, pentru final, trei întrebări care par simple, dar nu sunt: Ce este fericirea? Ce este frumuseţea? Ce este adevărul?

Să fii fericit înseamnă să fii sănatos şi să nu vrei mai mult decât ai. Frumuseţea este, după mine, ceea ce ne emoţionează şi ne îmblânzeşte inima: un tablou, un concert, un copil, o carte, un nor, un film, o floare. Zilele trecute l-am ascultat pe Andrei Pleşu cântând alături de Johnny Răducanu. Naivitatea, modestia şi încântarea cu care îşi descoperea vocea, cu care descoperea notele, erau emoţionante! Mi s-a părut frumos! Adevărul este binele pentru care luptăm, sau pe care îl facem fără să aşteptăm vreo recompensă.

Care a fost cea mai importantă zi din viaţa dumneavoastră?

Cu siguranţă, ziua în care m-am născut, când am primit viaţa în dar.

Ce vă lipseşte cel mai mult?

Nu îmi lipseşte decât Ioan Chirilă. Şi, deseori, părinţii mei.

Vă e teamă de moarte?

Îmi este groază de moartea altora. De a mea îmi este teamă, dar încerc să mă pregătesc sufleteşte. În adolescenţă, până foarte tarziu, nu mă puteam uita la oamenii morţi. Primul mort pe care m-am hotărat să-l înfrunt a fost Gala Galaction! Desigur, întâmplător.

Tatălui meu îi era frică de moarte, fugea de oamenii bolnavi, nu suporta să vadă suferinţa sub nicio formă.Stii cum a murit? S-a întors cu faţa la perete şi a exclamat: „ce uşor se moare". Şi a murit.

De câte ori aţi murit pe scenă?

Niciodată.

În ce credeţi, doamnă Iarina Demian?

Cred în energia mea, cred în legea compensaţiei, cred în teama de Dumnezeu - aceea care generează iubire şi înţelepciune. Frica de Dumnezeu este începutul înţelepciunii - spunea Papa Ioan Paul al II-lea. Uite, când eram copil refuzam să mai mănânc sau să mai beau ceva după ce îmi făceam rugăciunea, chiar dacă era vorba de o felie de măr sau de un pahar cu lapte. Eram convinsă că îl supăr pe Dumnezeu şi că voi fi pedepsită.

Ce iubiţi cel mai mult?

Speranţa în ziua de mâine....

Ce aţi făcut la Revoluţie?

Am privit la televizor un spectacol în care nişte oameni «harnici» păreau că îşi împart deja puterea. Mărtuisesc că în primele ore am fost şocată şi fericită, chiar credeam că se va schimba ceva. Mă aşteptam să-i vad pe cei pe care i-am văzut, pe ei, şi nu pe alţii!

M-am bucurat că Nicolae Ceauşescu a fost condamnat la moarte, ca toată lumea, dar nu sunt mândră de asta. Din păcate, românii au făcut dintr-un călău o victimă, iar istoria va fi necruţătoare.

Dacă aţi avea vârsta mea, 28 de ani, aţi emigra?

Nu am vrut şi nici nu aş vrea să emigrez. Ştiu că există foarte puţine plante, pe care dacă le schimbi dintr-un pământ în altul îşi refac rădăcinile. De cele mai multe ori se usucă şi mor. Îmi simt rădăcinile chiar şi în praful de pe străzile Bucureştiului, chiar şi în neîmplinirile lui. Atâta vreme cât există Atheneul, Biserica Stavropoleos, Strada Banu-Manta, pe care m-am născut, Şoseaua Kiseleff, Strada Vasile Conta, unde avea Vania redacţia, sau Marea Neagră, mai frumoasă ca oriunde, nu aş părăsi aceste locuri, indiferent de vârstă sau de profesie. Asta nu inseamnă că îmi place ce se întâmplă acum în România. Oamenii nu se implică în nimic. Sunt laşi, resemnaţi şi, de cele mai multe ori, acceptă nedeptăţile şi minciunile cu destulă indiferenţă. Nu te poţi plânge că nu ai ce să mănânci dacă stai cu mâinile încrucişate şi accepţi să fii tratat ca un nimeni, fără pic de respect. Dacă nu ai o funcţie, trebuie neapărat să-ţi găseşti una ca să fii luat în seamă. În Romania nu prea contează ce valoare ai, important este să fii şmecher sau politician. Am tot respectul pentu femeia care a născut doi gemeni şi a dat statul în judecată fiindcă nu primea decât o singură alocaţie, când ea avea de hrănit doi copii.

Actriţă, regizor, soţie, mamă

Numele: Iarina Demian

Data şi locul naşterii: 19 iulie 1938, la Bucureşti.

Starea civilă: soţia lui Ioan Chirilă; are doi fii

Cariera:

- A făcut roluri importante în teatru si televiziunea română. În Televiziune: Regina din „Sfânta Ioana" de Jean Anouilh, Nina din „Escu", Ana din „Procesul Horia" de Alexandru Voitin, Eliza din „Trei generaţii";

- În teatru: Duniaşa din „Livada de vişini", Ickra din „Turnul de Fildeş" de Rozov, Marchiza de Merteuil din „Legături primejdioase", de Hampton, după romanul lui Laclos, Femeia A din „Trei femei înalte", de E. Albee;

- A jucat şi în filmul „Liceenii", unde a avut rolul mamei Danei (Dana era Oana Sârbu);

- A regizat şi adaptat spectacole precum „Chiriţa of Bârzoieni" (primul musical după o piesă clasică românească), „A fost odată în Brooklyn", „Biloxi Blues", „Însemnările unui nebun", de Gogol sau „O lume pe dos" (în care şi joacă rolul unei mame psihopate şi depresive). Spectacolele s-au bucurat de succes şi la public, şi la critică.

Stil de viață



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite