Incredibila experienţă a româncei care a parcurs „El Camino“, drumul considerat punctul energetic al Planetei: „Am simţit o chemare puternică“

Incredibila experienţă a româncei care a parcurs celebrul drum iniţiatic „El Camino“ Foto Plus Communication

Dana Ţupa, profesor de yoga, a parcurs „El Camino“, drumul iniţiatic de aproximativ 800 de kilometri care porneşte din Franţa şi se termină la mormântul Apostolului Iacob din Santiago de Compostela (Spania), fiind cunoscut ca un punct energetic al Planetei şi aliniat cu Calea Lactee.

Unul dintre românii care au parcurs deja „El Camino“ este profesorul de yoga acreditat internaţional Dana Ţupa. Acesta este un drum iniţiatic, de aproximativ 800 de kilometri, care porneşte din Franţa (St. Jean Pied de Port), traversând Munţii Pirinei, şi se termină la mormântul Apostolului Iacob din Santiago de Compostela (Spania). Este străbătut anual de zeci de mii de pelerini, printre care şi români, fiind cunoscut ca un punct energetic al Planetei şi aliniat cu Calea Lactee.

Profesorul de yoga afirmă că fiecare om ar trebui să parcurgă acest drum iniţiatic cel puţin o data în viaţă, deoarece va primi răspunsuri la unele dintre cele mai profunde întrebări despre viaţă şi despre cine suntem cu adevărat.

   „Am simţit o chemare puternică, trebuia să fac asta“ 

Profesorul internaţional de yoga Dana Ţupa aminteşte că atunci când s-a decis să parcurgă „El Camino“, s-a trezit brusc într-o noapte şi a simţit o chemare puternică că trebuia să facă acest lucru. „Vocea“ a fost atât de puternică încât a doua zi a început pregătirile pentru călătoria iniţiatică. 

„Experienţa m-a învăţat că, dacă plec de acasă, trebuie să încui uşa şi să îmi planific încotro merg, ce rute aleg, ce îmi doresc să obţin de la acea călătorie. În cazul «El Camino», toate principiile mele de viaţă s-au întors pe dos. Ştiam că trebuie s-o fac deoarece o revelaţie urma să apară în viaţa mea, iar scopul era clar: acela de a petrece, ca în fiecare an, timp cu mine însămi, în care să mă descopăr, să învăţ lucruri noi şi, de ce nu, să lărgesc cercul meu de confort. Asta cu atât mai mult cu cât cei apropiaţi, care mă cunoşteau, încercau să mă oprească, din spirit de protecţie pentru efortul pe care urma să îl fac. Ştiam clar că niciun fir de iarbă nu se mişcă fără Voia Divină, aşa că m-am abandonat călătoriei şi am început să experimentez. Spre deosebire de alte exerciţii de viaţa în care avem tendinţa să ne răzgândim, în acest caz eram de neclintit. Trebuia să parcurg acest drum“, aminteşte Dana Ţupa.

De ce trebuie să facem această călătorie cel puţin o data în viaţă 

Se spune că atunci când parcurgi „El Camino“ nu vei simţi singurătatea deoarece este încărcat cu energia pelerinilor de multe sute de ani, iar în orice moment al călătoriei vei simţi prezenţe trecute şi viitoare. „Este printre foarte puţinele puncte energetice de pe Planetă, altul fiind Triunghiul Bermudelor şi, da, într-adevăr, este străbătut de urme energetice ale trecutului şi viitorului. Practic, exact cum am auzit şi în multe legende şi am văzut în mai multe filme SF, precum experienţele din interiorul Triunghiului Bermudelor, există momente pe care mintea noastră subconştientă le percepe ca unirea dintre trecut, prezent şi viitor“, declară profesorul Dana Ţupa.

Totodată, profesorul de yoga afirmă că, din punctul său de vedere, traseul poate fi împărţit în trei mari etape - etapa fizică, etapa minţii şi etapa sufletului.

Etapa fizică

Se întinde, de regulă, de la St. Jean Pied de Port (Franţa) până la meseta (câmpii de zeci de kilometri). Este faza în care pelerinul se confruntă cu propriile limite fizice, dureri musculare şi de articulaţii şi îşi aduce aminte de anumite părţi ale corpului despre care uitase că există. „A fost partea în care am învăţat cum să-mi ascult corpul în mişcare, să îl înţeleg şi mai ales să folosesc şi să dozez cu inteligenţă resursele proprii. O consider etapa pregătitoare, temelia sau baza întregii călătorii“, poveşteste Dana Ţupa.

Etapa minţii

Se întinde pe toată meseta (zona de câmpie), iar pelerinul se confruntă aproape într-un mod brutal cu limitările sociale asupra minţii „maimuţă“, care se agaţă cu disperare de noi subiecte, imagini sau sunete.

„Totul este atât de plictisitor în aceste meseta, încât aveam ca alternative, fie să găsesc o companie şi să continui sporovăiala minţii şi a limbii, fie să ascult muzică de meditaţie, fie să rămân în tăcere, observând jocul minţii şi căutând liniştea. Am ales ultima variantă, astfel că fiecare pas îl făceam atentă la respiraţia, care-şi urma cursul etern, neuitând să mă abandonez pe cât posibil clipă de clipă Universului, Infinitului. Pe măsură ce lăsam gândurile să vină şi să plece, fără a le da curs, mintea intra într-o stare de linişte, simţind mai intens ceea ce se petrecea în jurul meu. Era aidoma unei stări hipnotice, în care mintea cuprindea mai mult şi mai mult decât era obişnuită, într-o claritate de cristal. Nu credeam vreodată că voi putea spune că plictisitoarele mesetas sunt de fapt atât de frumoase. Aici am înţeles încă o data că oamenii se plictisesc de fapt cu ei înşişi, acesta fiind poate unul dintre motivele pentru care caută companie. Odată ce reuşeşti să linişteşti mintea, poţi crea, proiecta, sau vizualiza cu succes tot ceea ce doreşti să obţii, poţi simţi pe deplin o pace şi o linişte dătătoare de energie şi de viaţă“, aminteşte Dana Ţupa.

Etapa sufletului

Este faza în care liniştea minţii se transformă în pacea sufletului. „O stare de sfinţenie şi de sacru se resimţea în tot ce mă înconjura, natura însăşi rămânea încremenită de uimire şi de respect pentru atâta măreţie câtă se revărsa peste acele locuri. Mă regăseam mică şi plină de uimire în tot ceea ce mă înconjura, eram aidoma unui copil care se uită cu o curiozitate nesfârşită la viaţa ce palpita în jurul meu, parcă altfel decât o văzusem până atunci. Cu cât rămâneam mai mult în pace şi în linişte, cu atât reuşeam să mă adâncesc în mine şi să simt mai multă recunoştinţă pentru ceea ce fremăta cu ardoare în adâncul tainic al inimii, părticică unică pe care fiecare o purtăm cu noi. 

Constatam cu uimire cum paşii mei se încetineau din ce în ce mai mult, simţind nevoia să am un ritm aparte de ceilalţi, în care să mă bucur de fiecare fărâmă de drum, să respir lumina Soarelui şi să mă odihnesc în braţele naturii. De multe ori realizam că nu ştiu unde sunt pe acel drum, nu aveam noţiunea timpului, deşi ceasul îmi era la mână. În această fază am simţit cum însuşi drumul (El Camino) mi-a dăruit un tovarăş de … drum devotat, ce m-a însoţit cu o înţelegere deplină, oferindu-mi ajutorul tăcut, dăruindu-mi liniştea, spaţiul şi confortul necesar meditaţiei, introspecţiei. Eram recunoscătoare Universului pentru acest dar, întrucât nu mai aveam grija drumului şi nici nu mai trebuia să fiu atentă la semnele îndrumătoare către destinaţia zilei”, conchide Dana Ţupa.