Grigore Leşe, doctor în muzică: „Viaţa asta-i şi cu ură, şi cu jele, şi cu dragoste. Cu de toate“

Grigore Leşe vorbeşte deopotrivă cu amar şi mândrie despre  lumea şi viaţa satulului românesc şi despre datinile muribunde, rămase doar în vremea copilăriei sale.

Ştiri pe aceeaşi temă

Pe Grigore Leşe îl ştiţi de pe cărările înnămolite ale satelor, de pe crestele munţilor şi din luncile fertile, alergând, cum face el, ca un nebun, să înţeleagă, să culeagă şi-apoi să cânte adevăratele rânduieli din această Românie pustiită de viteza unei modernităţi haotice. A obosit şi Leşe. Se vaită că repetă acelaşi lucru de 20 de ani - nimeni nu-l ia-n seamă -, că nu mai vrea, n-are rost, i-a ajuns, gata!, dar tot clocoteşte când îi calcă lumea în picioare pe ţăranii lui frumoşi! Ne-am întâlnit cu Grigore Leşe când februarie începea să topească ţurţurii de pe Ateneu.

Era căinat, c-a tot dat interviuri şi degeaba. I-au scris vorbele şmechereşte, n-au înţeles nimic, l-au făcut „rapsod" - rapsod, auzi! - şi n-au văzut mai departe de pălăria cu boruri late şi de „horile" cu doruri multe de pe străzile şi aşa pestriţe ale Bucureştiului. Era mâniat, fireşte, dar şi aşa, ţâfnos, cum era, tot ne-am dezlegat la vorbă. Despre ofurile şi portul său - sumanul căzut pe umeri, bocancii legaţi, geanta din piele şi ceasul potrivit.

Am vorbit despre satul românesc, aşa cum e el, simplu şi frumos, despre semnele bătrânilor din Lăpuş, din Stoiceniul de-acasă, despre poveştile bunicii şi despre glasul măicuţei sale. Şi cum erau de chipeşe fetele de măritat, şi cum strălucea soarele de dimineaţă, şi cum sfârşeşte totul, mereu, în „copârşeu" (n.r. - sicriu). Aceasta este lumea din care vine Grigore Leşe!

Grigore Leşe: Mă, voi aţi venit aici să-mi luaţi interviu, dar voi ştiţi, de fapt, cine sunt eu?

„Weekend Adevărul": Lumea vă ştie de rapsod...

Păi vedeţi că voi nu mă cunoaşteţi? Eu spun asta de 20 de ani în România şi toţi fac pe nebunii. Mă luaţi cu şmecherii de-ale voastre, mă vedeţi că umblu cu pălărie, dar mai mult de-atât ştiţi? Acuma voi aţi venit la mine să mă întrebaţi de viaţa mea. Hai, întrebaţi-mă: „Cum o fo', Leşe, viaţa ta?" Sunt nişte versuri în Maramureş care spun aşa: „Lumea me-i lume legată/Cu lanţuri şi cu lăcată,/ Nu mi-i bine niciodată./ De mi-i bine într-una zî,/ Trei şi patru rău îmi i". Voi mă puteţi întreba acuma: „Da' când o fost viaţa ta frumoasă, măi, Grigore Leşe?" Şi atunci eu vă zic: „Avut-am bine în viaţă/ Când am fost la mama-n braţă./ Dar de când am crescut mare/ Numa' dor şi supărare". Lumea asta îi plină de răutăţi, de smintitori şi de bulversatori. Păi ascultaţi aici: „De-ai hi lume de oiagă (n.r. - sticlă),/ Eu te-aş sparge într-o digrabă (adică repede)/ De-ai hi lume de hârtie, te-aş aprinde într-o mânie/ Te-aş aprinde de tri părţi,/ De tri părţi cu lemne verzi/ Şi de-o parte cu uscate,/ Că de tine n-avui parte,/ Numa' de străinătate./ De străini şi de sâleag (adică urât),/ Până-n pădure mă bag,/ Toate crengile mă trag,/ Şi de tufă şi de fag". Asta o fost şi aşă-i viaţa mea, uite, v-am spus-o în câteva rânduri.

Domnule Leşe, să începem cu copilăria dumneavoastră...

Amu' mă luaţi cu copilăria? Hai, ziceţi-mi cu copilăria: „Cum o fost cu copilăria ta, Leşe?" Copilăria mea o fost copilărie complicată. Mama mea-mi spunea că, atunci când m-o făcut pe mine, omătul era până sub streaşină. Crâşcau (n.r. - trosneau) gardurile de frig, aşa era de ger! Mama me' m-o făcut în Făurar, că tocmai ce-a trecut ziua mea. Eh, îmbătrânesc, domnule, şi eu. Da' ştii ce mă întinereşte pe mine astăzi? Muzica! Mă întineresc horile. Dacă eu n-aş hori - că la noi, în Maramureş, la „a cânta" i se spune „a hori" -, aş crepa. Horile întotdeauna te ajută să rezolvi problemele lumii şi ale vieţii. Există vorba asta în Maramureş, de zice aşa: „Horile-s de stâmpărare,/ la omul cu supărare". Horile stâmpără. Adică, omul le cântă pentru el. Iată sensul cântecului!

Cum eraţi în sânul familiei?

Cum să fiu? Eu cântam, mama me' horea.

De la mama dumneavoastră aţi moştenit glasul?

Da, de la mama mea. Apoi, tata era staroste pe la nunţi şi mă ducea cu el. Mama, când mergea la lucrul câmpului, câteodată mă lua şi pe mine,
m-agăţa de-un sălcier şi stătem acolo la umbră până găta de-nturnat fânul şi de făcut căpiţăle. Asta o fost viaţa me' cât am fost tânăr. Eu am crescut în normalitate, nu cu cheia la gât. La noi nu erau chei la gât, uşile se lăsau deschise, nu se-nchideau. Semnul că nu erai acasă era o bâtă pusă în uşă.

Cum era familia dumneavoastră văzută în sat?

Bunicul meu o fost tâmplar de vază. Străbunicul meu, moşu' Grigore - fie iertat! - era om printre oamenii satului, ştia mersul vremii, al lumii, al timpului, al vieţii. S-o îngrijit de familie. Pentru el, important era lucrul pământului. Îmi povestea tata - fie iertat! - că se ducea să usuce fânul şi, dacă venea ploaia şi-l uda, aşa zicea: „Aprinde-l, Dochie!" Dochia era străbunica mea. „Aprinde-l, Dochie, că nu-i bun de nimic fânu' aista." Şi-l aprindea bătrâna... Dacă fânul se mucegăia, laptele animalelor nu era de calitate. Ştiau semnele, ştiau rânduiala. Asta era comunitatea tradiţională, era o comunitate închisă. Aveau un sfat al bătrânilor, se organizau acolo, fiecare ştia ce are de făcut în lume. Ei, uite eu din lumea asta vin!

Respectau oamenii legile naturii şi ale comunităţii...

Păi, pentru ei, soarele era sfânt! Tata, dimineaţa, ieşea afară, se uita la răsărit şi zicea: „Tu, Vârvară, astăzi a hi vreme de mărs la fân!" Dacă vedea că soarele iese din nori, zicea: „N-om merge, om sta acasă că a ploua astăzi". Aşa se orientau oamenii, aveau semnele lor. Până şi moartea o ghiceau câteodată. Păi zice-un cântec: „Sâmbătă de dimineaţă/ M-o cătat moartea pân' casă/ M-o cătat şi m-o aflat,/ Eu de moarte m-am rugat/ Să mă mai lese vreun ceas/ Că mai am şi eu năcaz/ Şi mai am vreo tri copchii/ Şi-o mie de datorii/ Şi, dacă le-oi împăca,/Vină  moarte şi mă ia/ Că eu lumea
mi-am urât,/ Mi-i dor numa' de mormânt". Tata o murit într-o sâmbătă şi, înainte de a muri, zice: „Doară-oi muri!" El simţea moartea.

Vă e frică de moarte?

La noi se zice: „De ce ţi-e frică, de întâlnirea cu moartea sau de moarte?" Mie mi-e frică de întâlnirea cu moartea. Că de moarte nu mi-i frică. Unii se pregătesc, îşi fac gropile în cimitir, îşi plătesc copârşeu. Este, la noi, un obicei, că ţăranii se pregătesc pentru plecarea în lumea de dincolo, îşi fac sicriu, îşi pregătesc hainele, îşi pun bani de pomană.

V-aţi cumpărat locul de veci ?

No, eu să-mi cumpăr locul de veci? De asta nu tre' să mă ocup eu, tre' să se ocupe alţii, domnule. Eu acuma sunt trăitor, sunt viu.

Dar în familia dumneavoastră se respecta acest obicei?

Exista în sat, dar eu ştiu că tata nu şi-o făcut copârşeu. Nici tata şi nici bunicul nu şi-au făcut copârşeie.

În 2002, cu Ovidiu Lipan, la Festivalul „Cerbul de Aur“  Foto:mediafax



Chiar dacă bunicul era tâmplar?

Era tâmplar, da' nu şi-o făcut copârşeu. Zicea că ştie să facă, da' numa' pentru alţii.

„Lumină lină", pe versuri de Ioan Alexandru

În această duminică, de la ora 19.00, Grigore Leşe şi Victor Rebengiuc vor susţine, la Ateneul Român, un spectacol de muzică şi poezie, pe versurile poetului Ioan Alexandru. Printre poeziile selectate se numără „Clopotele", „Cântec", „Maramureş", „Rohia" sau „Extaz". „Folosesc toaca în acest recital - face legătura între cer şi pământ, între ceea ce se vede şi ce nu se vede. Marchează un timp, o vreme. Se spune la noi: «Timpul bate ceasul şi vremea vremuieşte»", explică Grigore Leşe. Biletele costă 70 de lei.

"Ştii ce mă întinereşte pe mine astăzi? Muzica! Mă întineresc horile. Dacă eu n-aş hori, aş crepa.''

„«Răpirea din Serai» a nenorocit ţăranul"

Cum era viaţa în satul dumneavoastră, la Stoiceni? În copilărie, cum era jocul?

Stoiceniul e sat de munte, avea atunci 140 de fumuri, adică atâtea case, răsfirate pe dealuri. Voi aţi crescut cu calculatorul în braţe, dar aveam şi eu calculator. Fii atent cum era! Aveam un lighean, unde puneam grăunţe şi prindeam păsări. Tot un fel de calculator era, numa' că trebuia să trag de un şnur ca să le prind. Mai aveam un joc. Dădeam cu pietre şi spărgeam oalele din sălcieri (n.r. - un trunchi de pom cu crengile tăiate în care se pun oalele la uscat). Ne luam la întrecere care sparge oale mai multe. Îmi aduc aminte că am fost primul la ţintit oalele lui badea Flore.

Dar bunica vă spunea poveşti?

Îmi spunea când era să mă adoarmă, dar nu m-o ţinut în poveşti. Mie îmi spunea „du-te la vacă, du-te la oi, la fân, du-te în pădure". Mă învăţa şi rugăciuni...

Vi se păreau grele muncile din gospodărie?

Le făceam, dar mai mult cu gândul la joacă. Trebuia să se ţină de mine. Adică să mă pună pe calea cea bună, să intru şi eu în rânduială. Când te însori, intri într-o rânduială, într-o lume, eşti responsabil. Sunt tinerii responsabili azi? Nu. Astăzi se însoară, mâine divorţează. La noi nu era aşa. Mă, când te-ai însurat, eşti bun însurat. Trebuie să duci neamul, aşa se spune. „Mă, pe cine ai luat?" Păi nu luai tu fata aşa, că-ţi vine ţie prin gând. Nu era aşa. „Mă însor, fac copchii, pot să duc neamul", aşa te gândeai. De aceea se bucură oamenii când au feciori, că pot duce neamul. Se bucură mai mult de feciori decât de fată. La mine în familie o fost bucurie mare când m-am născut. Părinţii au fost mai ataşaţi de mine decât de surorile mele.

Cu Mircea Dinescu, la ediţia din 2010 a Târgului de Carte Gaudeamus

Se aranjau căsătoriile?

Se aranjau de mici copii. „Mă, cam fata aceea, din neamul acela ar fi după tine. Nu-mi aduce fecior de pe lume", aşa se zicea. „Ia unul de-aici, din sat, să-l ştim din ce neam e. Tre' să ştie lucra, să ştie lucrul câmpului, rânduiala." Un fecior, când se însura, trebuia să ştie a prinde caii la căruţă, să are, să cosească, să meargă la câmp.

Vă întoarceţi des în sat?

Stoiceni înseamnă pentru mine acasă, atâta vreme cât trăiesc ai mei. Să mă duc la sărbătorile mari şi să stau cu ei la masă, asta înseamnă să fiu acasă. Singura comunitate care încă nu s-a spart este comunitatea mică, familia. Ea rezistă. Oamenii mai ţin încă să-şi boteze copilul în biserica unde au fost botezaţi părinţii lui. De Paşte, ei merg şi iau lumină de la biserica din sat. De Crăciun, trebuie să cinstească nânaşii care i-au botezat, tre' să fie acolo. În familie simt că sunt ocrotiţi. Puteţi să mă întrebaţi, domnule, da' mai există ţărani în ziua de astăzi?

Chiar aşa, mai există sat tradiţional?

Nu cred că mai există. Numai în mintea oamenilor mai există. Ţăranul a dispărut atunci când o apărut carpeta cu „Răpirea din Serai", asta l-a nenorocit. Noi fabulăm despre ţărani, dar ei unde sunt? Ţăranii pe care ni-i imaginăm nu există! S-au schimbat, societatea te schimbă, oamenii au alte priorităţi, vor să trăiască altfel, au televizoare, vor să se ducă în lume...

Dar poate că e un lucru pozitiv...

Să fie, e foarte bine, numai să nu se dea ţărani. Aşa e, trebuie să ne europenizăm şi noi, să mergem în Europa, să intrăm în hora asta economică, socială, culturală, că nu suntem noi buricul Pământului. Prea mult pedalăm pe cultură tradiţională. De parcă ar fi ceva acolo şi noi mergem din când în când să descoperim tezaurul. Nu există, nu mai e lumea aceea, viaţa s-a schimbat! Eu nu sunt filosoful lumii să spun „da, se întorc ţăranii la culturile tradiţionale, că n-or ave' ce face". Asta depinde de fiecare. Dacă vor vrea să trăiască în sălbăticie, s-or întoarce. Dacă le trebuie civilizaţie, trebuie să se integreze în comunitatea europeană şi atunci priorităţile or fi altele. Cu tot ce avem putem să ne cufundăm în marea cultură şi, după ce ne-am cufundat bine acolo, trebuie să ieşim şi să ne întrebăm: „Mă, cine-s eu?" Facem noi asta? Nu, noi suntem buricul Pământului! Noi vorbim de Maramureş, dar mai mare kitsch ca-n Maramureş nu există în toată Europa! S-au făcut şi multe greşeli. Ne-am prezentat cu muzică din vatra satului, la Londra, la Paris, la New York. Nu ştiu dacă a fost bine să scoatem din ritual „Căluşul" şi să-l prezentăm la Londra, dacă locul lui e în sat.

Cum ar mai vedea lumea Căluşul dacă s-ar juca numai în sat, la căminul cultural?

Nici nu trebuie să-l vadă. De ce trebuie să vedeţi voi zi de zi căluşul la televizor, dacă el se joacă numa' de Rusalii? Mănânci o zi, două, tri mazăre frecată şi fasole bătută, dar apoi mai dai cu moare (n.r. - zeamă de murături).

E păguboasă promovarea tradiţiilor şi a ţăranilor?

Ţăranul, dacă e la oi, trebuie să-mi demonstreze de la an la an, că familia lui e la oi. Ori eu văd că familia lui se îndepărtează de oi, caprele-s vândute, caii sunt daţi. Unii se cred artişti. Şi vin şi cântă la fluier aceeaşi melodie 35 de ani. Când vii pe scenă, trebuie să spui o poveste, să fii artist. Oamenii plătesc bilet ca să vadă artişti, nu ciobani. Eu, când vin pe scenă la Ateneul Român, trebuie să spun o poveste coerentă. Ciobanii sunt ciobani şi artiştii - artişti. Ţăranul spune: „Dă-le-n sărăcie de oi, că-i mai bine să horesc!". Ei, dacă e mai bine să horeşti, atunci, rânduiala pe care o ştii la oi, trebuie să o ştii şi la Ateneu, pe scenă. Cu alte cuvinte, nu putem intra în Europa cu exotisme. O trecut vremea lor. Nu pot accepta să se tot aducă ţăranii în scenă, că dacă îi aduci de mai multe ori, ei se cred artişti. Îi stricăm.

În comuna Dîrvari (Mehedinţi), cu solistul formaţiei Mambo Siria



Dar şi dumneavoastră îi aduceţi...

O dată şi gata! Nu zic că nu trebuie aduşi. Eu îi aduc o dată, să-i vadă lumea, să ştie că mai există. Ştii ce fac ţăranii după ce-i aduci de mai multe ori? Le intră în cap că sunt artişti.

"Noi fabulăm despre ţărani, dar ei unde sunt? Ţăranii pe care ni-i imaginăm nu există!''

Privighetoarea, Bucureştiul, Balkan Rock-ul, dorul şi lumea

Domnule Leşe, sunteţi născut în Stoiceni, în Ţara Lăpuşului, unde e iarba cea mai verde. Ce căutaţi aici, cum vă potriviţi cu pălăria, cu genţile si cu sumanele în furnicarul din Bucureşti?

Îmi place, domnule, mie îmi place civilizaţia, aglomeraţia. Şi asta îmi dă forţă. Vezi oameni umblând. Eu câteodată mă întreb, când văd oamenii cum umblă, oare unde se duc? Eu ştiu unde mă duc, dar oare ei ştiu, ca mine? Eu cred că mulţi nu ştiu, nu pot să răspundă concret unde se duc. Umblă unul după celălalt. Mai mult, dacă sunt patru la o masă, trei se bârfesc deja. Nu sunt pe acelaşi gând. E o vrajbă prea mare, prea multe hârjoneli.

Dar n-au fost hârjonelile de când lumea?

Ba au fost de când lumea, dar noi n-avem nevoie acuma de hârjoneli, când avem de pus nişte lucruri la punct în toate domeniile. Fiecare tre' să ştie unde-i e locul. Cu alte cuvinte, pentru unii, e greu să fie ce nu pot fi. Degeaba vreau să fiu eu astronaut, dacă pe mine m-o făcut mama pentru horit. Omul vrea să fie şi astronaut, şi horitor, şi buticar, şi de toate. Nu se poate.

Care a fost prima impresie de aici, din Bucureşti?

Am zis că e un oraş unde s-au adunat toţi nebunii României. Claxonau toţi din toate părţile şi mi-a fost foarte greu să mă acomodez, să-mi intru în rânduiala mea de ardelean. Sunt de 11 ani aici, acum s-au mai aşezat lucrurile, dar înainte era o nebunie totală. Eu greu mă despart de locul în care m-am născut. Stau aici, dar, din când în când, mă gândesc să mă duc acasă. Viaţa stă în neam, în rădăcinile neamului. Păi unde-i neamul meu? De ce cântă privighetoarea? Să-şi afle locul în lume. Dar omul de ce cântă? Şi el cântă şi horeşte tot să-şi afle locul.

Cum se face că v-aţi păstrat accentul, după atâţia ani în Bucureşti?

Era musai să fac lucrul ăsta. Dacă spun eu poveştile astea vechi, trebuie să rămân şi în grai. Trebuie să fiu în rând cu toate. Eu umblu cu pălăria fiindcă aşa umblu de când îi lumea, nu doar că am venit să mă întâlnesc cu voi, dar asta nu înseamnă că sunt îmbrăcat în costum tradiţional. Nici vorbă. Eu cred că sunt îmbrăcat bine. Am geantă pusă la punct, vestă cu modele pe ea, am ceas care mi se potriveşte, pantofi, nu umblu aşa de florile mărului. Nu o să mă vedeţi pe mine prin Bucureşti în opinci, cu obiele, de parcă aş fi badea Cârţan. Astea sunt exagerări.

Grigore Leşe cu tatăl său şi străbunicul Grigore

Totuşi, păstraţi un aer desuet, altfel decât cetăţenii de aici. Ce spune lumea când vă vede aşa, implicat?

Se ştie că sunt aici. Nu mai e Leşe în Lăpuş sau Cluj, e aici. Nimeni nu şi-o imaginat că Leşe va ajunge vreodată în Bucureşti. Şi nu doar că ajunge, dar el mai predă la Universitate, are emisiuni la radio şi la televiziune şi mai şi horeşte. Deci să nu mă ia lumea numai după pălărie. Eu am proiecte importante. Ştiu ce se cântă în România - şi în Giurgiu, şi în Constanţa, şi în Banat, nu doar la mine, în Lăpuş. Eu ştiu ce horesc şi ăia din Nord, şi ăia din Republica Tuva, ştiu ce horesc şi grecii, şi italienii din Sardinia.

Nu vă place Balkan Rock?

Ba-mi place, dar depinde cine cântă. Eu accept asta, dar de la oameni cu pregătire care să conştientizeze ce ritmuri fac acolo. De multe ori totul e instinctual. Eu am fost profesor, am dirijat coruri, am umblat prin sate, am făcut cercetări, am fost în Academia de Muzică, ştiu despre ce vorbesc. Eu mi-am făcut un plan. Până la 25 de ani trebuia să fiu însurat. Cine trecea de 25 de ani era fecior bătrân, nu mai mergea nicio fată după el. La 30 de ani, după ce mi-o venit mintea, am zis că trebuie să am studiile făcute, să pot ieşi în lume.

Auziţi şi de la studenţii dumneavoastră astfel de planuri?

Studenţii mei vin şi-mi spun că lucrează într-un butic. Vând shaorma. Când eşti student, tre' să te ţii de învăţătură. Când trimiţi copchilul la şcoală trebuie să-l întreţii, că de aceea îl faci pe lume. Nu trebuie să faci copchii numa' să fie pe lume de năcaz. Când te hotărăşti să faci copchii tre' să-ţi asumi responsabilitatea. Trebuie să te întrebi: „Mă, eu pot să ţin copchii aştia doi, pot să le dau un hotar din ce să trăiască, or îi trimit pe lume, duce-vi-ţi!" Nu poţi face copchii numa' să fie pe lume aşa..

Aveţi doruri multe?

E, am şi eu. De ce îţi poate fi dor? Îţi poate fi dor de loc, de părinţi, de fraţi, dar n-ai cum să ai dor de ceva ce n-ai văzut. Nu pot să spun că mi-i dor de un loc dacă nu l-am văzut niciodată. Să spun că mi-i dor de Caraibe, dacă eu n-am fost în viaţa mea acolo.

Oricum, aţi „horit" aproape în toată lumea...

Eu n-am crezut niciodată că horile mele vor ajunge în toate colţurile lumii. Mă mir şi constat, de fiecare dată când mă duc în Japonia, Canada, ţările nordice, că sunt oameni care simt la fel. Au aceeaşi muzică, acelaşi comportament. Aş spune că oamenii care trăiesc din punct de vedere socio-economic asemănător se exprimă în cântec asemănător. Cântecele sunt străbătute de acelaşi sentiment. Asta m-a fascinat pe mine.

"De ce cântă privighetoarea? Să-şi afle locul în lume. Dar omul de ce cântă? Şi el cântă şi horeşte tot să-şi afle locul.''

Sfeştania Sălii Palatului

De ce nu vă place să cântaţi la Sala Palatului?

Muzica mea ori se leagă de hotarul satului, ori se leagă de biserică. Ce să caut la Sala Palatului? De acolo încă n-o ieşit dracu'! Trebuie făcută sfeştanie. Nu pot să mă duc să cânt hori dumnezeieşti unde-i Diavolul. Sala Palatului e sală de şedinţe, nu sună bine muzica acolo.

Se apropie cineva de stilul dumneavoastră?

Fiecare horeşte cum horeşte el. Eu horesc cum horesc eu. În mintea mea s-au fixat anumite structuri muzicale, diferite timbre, care s-au manifestat prin vocea mea într-un fel. Am ştiut să aleg unde mă potrivesc. S-a dus unul la Paul Valery şi i-a spus: „Domnule, eu scriu poezie, ce zici de mine, sunt talentat?" Iar Valery îi răspunde: „De talentat, nu eşti talentat, poate eşti genial, dar la asta nu mă pricep".

Reporterii „Weekend Adevărul“  au iscodit prin amintirile lui Grigore Leşe  Foto: Marian Iliescu



La dumneavoastră vine cineva cu vreo lucrare?

Nu prea sunt eu de acord cu atâta teoretizare a oralităţii. Prea mult vorbim, prea mult teoretizăm despre cultura tradiţională şi ar fi cazul să trecem la practică. Eu asta cer de la cercetători când vin şi vorbesc. Le spun: „Cântă!" E, aici e problema. De vorbit, vorbesc, dar când au 5.000 de oameni în faţă să le cânte, atunci nu se înghesuie prea tare. Acolo să-i văd, când trebuie să creeze o emoţie artistică şi să spună o poveste. Ei nu o spun, se rezumă doar la pix. Dar în cultura tradiţională de sorginte orală din pix nu iese viaţă, totul e rece şi pietrificat.

Cum vă place să vă zică lumea? „Maestre", „domn' profesor"?

Simplu, Grigore Leşe. Când aud „maestre", mă scot din sărite.

Cum vi se pare că lumea vă descarcă melodiile de pe internet, gratis?

Să le descarce cât or vre'! Eu nu fac avere din discografie. Mie îmi place să cânt şi duhul să rămână în sală. Pe CD n-ai cum să prinzi trăirea lui Leşe, veci. Ei îmi prind vocea, nu glasul. Glasul e viu în mine, e sufletul, vocea e făcută.

Vă bucură că melodia „Cântec despre Bucovina"a ajuns hit? Toată lumea ştie cum cântă cucul, bată-l vina.

Dacă ştiam, nu o cântam niciodată. Asta nu e muzica mea reprezentativă. Eu ştiu că melodia asta place, dar nu tot ce place este valoros. E ca la copchiii pe care îi pui la masă să mănânce şi ei vor numai felul trei, numai prăjitura. Eu vreau ca oamenii să mănânce felul întâi, iar asta înseamnă horea lungă din Maramureş, horea-n grumaz. Când ei digeră stilul acesta, le dau şi „Cântă cucul, bată-l vina".

Aţi mai împlinit un an, trece vremea şi n-o poţi opri. Aveţi regrete?

Totdeauna, viaţa te pune într-o situaţie delicată. Când ajungi în răscruce trebuie să alegi. Iată, am ajuns din nou în răscruce, la 58 de ani trebuie să aleg. „Duce-m-aş, nu ştiu drumul,/ Dar m-a învăţa urâtul./ Duce-m-aş, nu ştiu cărarea,/ Da-nvăţa-ma supărarea./ Frunza verde nu mă crede,/ Dar mă crede ce' uscată,/ Că-i mai de multe mâncată." Viaţa o fost aşa cum o fost. Viaţa e complicată. Tre' să ştii să alegi. Viaţa asta-i şi cu ură, şi cu jele, şi cu dragoste. Cu de toate.

Cântecele lui Grigore Leşe

Nefiind adeptul înregistrărilor, Grigore Leşe nu are un material discografic numeros: „Cântec pastoral" (1996), „Cântece de Cătănie" (2000), „Hori" (2003), „Horile Vieţii" şi „Aşteptând Crăciunul" (2004). În anul 2010. Radio France îi editează un CD pentru piaţa internaţională, iar anul trecut îi apar pe piaţă două materiale discografice inedite: „Grigore Leşe şi Aromânii Fârşeroţi din Cogealac" şi „ De dragoste, de război, de moarte, de unul singur".

CV            

- Singurul care abordează scenic doina
- Numele: Grigore Leşe.
- Data şi locul naşterii: 20 februarie 1954, satul Stoiceni, Maramureş.
- Studiile şi cariera:
- A studiat fagotul la Academia de Muzică „Gheorghe Dima" din Cluj, unde a obţinul titlul de Doctor în Muzică cu calificativul Summa cum Laudae în anul 2003.
- A publicat cartea „La Obârşii" în 2001, la Editura Charmides.
- În 2011, a fost numit Doctor Honoris Causa al Universităţii „Vasile Goldiş" din Arad.
- În prezent, realizează emisiunile de etno-antropologie  „Drumurile lui Leşe" şi „Lumea şi muzica tradiţională" şi predă cursul de etnomuzicologie la Facultatea de Litere a Universităţii din Bucureşti. Este singurul artist care abordează scenic doina, gen muzical inclus în Patrimoniul Mondial UNESCO.
- Locuieşte în: Bucureşti

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările