Gelozie

Băiatul pare de vârsta ta. E tuns scurt. Are o tabletă. Stă pe bancă, cu trupul înclinat către bunică-sa. Ca să vadă şi ea ecranul tabletei. Poate urmăresc un film.

Trec mai departe pe aleea Cişmigiului. Nu întorc capul la ei. Aşa vor rămâne mulţi ani: îndrăgostiţi.

Mă gândesc la tine. Şi tu ai o tabletă. Eşti cu bunică-ta la Lacul Sărat. Eşti în lumea ei de-o lună, de când a început vacanţa.  Poate ar trebui să te tunzi, să nu-ţi mai faci codiţe pe căldura asta.

Îmi amintesc de bunică-mea, Ecaterina. Toţi cei mari îi spuneau Cati. Pe vremea aceea, bunicii mei aveau un radio mare cât o cutie frigorifică, la care ascultam în fiecare seară, fireşte!, teatru radiofonic. Şi un televizor alb-negru. Ne uitam la serialele „Mannix“ şi „Linia martimă Onedin“. Eu îi citeam subtitrarea.

Aveam un secret numai al nostru. Aşa credeam eu, că e secretul nostru! Jucam la Loz în plic. Jucam ca disperaţii. Plecam de-acasă, pe strada 1 Mai, în jos, ca un comando gata de luptă şi luam cu asalt tonetele de Loz în plic din Piaţa 30 Decembrie. Rupeam şi desfăceam cu pasiune lozurile de 3 şi 6 lei. Necâştigătoare. Câteva aveau câştiguri de 3 lei sau 6 lei. Jucam până ni se făcea sete. Şi ne duceam la chioşc şi beam bragă. Bragă de Galaţi, din anii ’70. Bragă aia nu se mai găseşte acum nicăieri. A rămas îngropată în dragostea mea pentru bunica Ecaterina. Apoi, în parcul central al oraşului, ne odihneam pe-o bancă. Sunt sigur că şi eu stăteam aplecat cu trupul peste bunica Ecaterina, uitându-ne amândoi visători la un bilet necâştigător de  Loz în plic şi imaginându-ne înscris acolo un câştig fabulos. Pentru că asta este „poziţia“ oricărui nepot îndrăgostit.  

Adevărul despre bunici este deţinut întotdeauna de nepoţi.

Toţi cei mari o vorbeau de rău pe Cati: a fost zburdalnică în tinereţe, până a pus mâna pe Ştefan şi i-a turnat doi copii, îl ţine sub papuc, un băbălău care nu-i iese din cuvânt, se poartă cu ifose de mare doamnă când ea este o analfabetă, îşi risipeşte pensia pe lozuri şi pe filme la cinema, în loc să-şi pună banii deoparte pentru sfârşitul ce va urma (pensionarii din ţara noastră chiar îşi trăiau viaţa atunci, dar asta este altă chestiune!), din cauza ei a făcut puşcărie bunicul... Au fost lucruri pe care nu le-am înţeles, care mi-au fost ascunse, dar nici nu m-am obosit să le clarific. Adevărul despre bunici este deţinut întotdeauna de nepoţi.   

Peste ani, bunica a fost singurul om din familie căruia i-am prezentat prima mea prietenă. Cati m-a luat de-o parte şi mi-a zis cu o altă voce: „Să n-o baţi! Auzi? Să n-o baţi!“. Şi eu am râs, ca prostu’. Apoi, s-a lăudat la toţi din familie că m-a văzut cu o fată de mână, în piaţă. (Mama a tresărit.) Peste mai mulţi ani, a murit. N-am ajuns la înmormântare. Eram îndrăgostit de altă femeie. Oamenii sunt buni numai atunci când ajung bunici. Sunt cei mai buni în amintirile nepoţilor.

Ies din Cişmigiu. Mă gândesc să te sun, să văd ce mai faci. Probabil că stai la umbră cu tableta. Bunică-ta e lângă tine, cu încheieturile unse cu nămol de Lacul Sărat. Am să te sun spre sfârşitul vacanţei, să văd dacă mai ştii ordinea operaţiilor. La matematică.