FOTO Jocurile copilăriei. Nu călcaţi iarba, micuţilor! Jucaţi-vă pe ea!
0
Deşi concurenţa tehnologică este extrem de puternică, vechile jocuri ale copiilor continuă să reziste, prin parcurile din toată ţara. Copiii de astăzi au mai multe opţiuni de a se juca, dar mulţi aleg în continuare „Baba oarba“, „Şotron“ sau „Raţele şi vânătorii“.
„Când noi eram mici, nu ne jucam ca ăştia de astăzi“. De câte ori aţi auzit această frază, în diverse forme, pronunţată mai ales de către cei trecuţi de 30-35 de ani? Şi lista „reproşurilor părinteşti“ poate continua pe
ceea ce ar putea părea o listă interminabilă.
Pe noi nu ne ţineau părinţii ca în lesă. Nu, nouă ne legau cheile de gât şi ne trimiteau afară, la joacă! Noi nu aveam nevoie de jucării cu baterii. Nici nu ştiam ce-s alea. Ne jucam cu ce găseam la îndemână, trăgeam „gloanţe“ de hârtie prin ţevi berman, construiam castele din pietrele de pe jos, săream coarda, inventam jocuri care mai de care mai ciudate, ale căror reguli păreau să se schimbe în funcţie de context şi de numărul de participanţi implicaţi.
Da, lumea copiilor era mai frumoasă pe atunci. Ce atâtea telefoane, tablete, gadgeturi, în general? Ce atâta timp petrecut cu ochii aţintiţi pe un ecran? Televizor? Nu era chestia aia unde vedeam desene animate? Calculator? Faceţi o descriere, nu ştim cum arată.
Rezistenţa jocurilor de-a lungul timpului
Să fie vorba despre nostalgie? Se prea poate. Sau de faptul că pe unde mergem vedem copii cu aparate electronice în mâini şi jucării care, acum 20 şi ceva de ani, păreau imposibile. Se poate să fie legat şi de ce vedem la televizor, zi de zi. Copiii din ziua de astăzi par la milioane de ani lumină de modul în care ne petreceam noi timpul liber.
Foto
O ştire seacă, difuzată în luna martie 2014, ne anunţa că un Inspectorat Şcolar din România se gândeşte să interzică jocul „Lapte gros“. Profesorii dintr-un liceu din judeţ dăduseră peste nişte înregistrări (realizate de câţiva elevi, cum altfel?, cu telefonul mobil) şi concluzionaseră că jocul implică violenţă. Violenţă? Nu e ăsta jocul în care ne-am rupt toţi spinările şi ne-am umplut de vânătăi, dar râdeam până ne dădeau lacrimile?
Şi nu cumva ne grăbim să tragem concluzii pripite despre cum şi cu ce se mai joacă astăzi copiii?
Ieşiţi în parcuri. Veţi avea o surpriză. Veţi găsi, la fel ca şi noi, copii sărind şotronul, făcând melcul, dănţuind peste coarda dezlănţuită. În mare, jocurile noastre sunt şi ale lor. Nimic nu s-a schimbat. Şi asta pentru că, deşi concurenţa tehnologică actuală este una extrem de puternică, acele jocuri vechi au vrăjit minţile a milioane şi milioane de copii dintr-un motiv cât se poate de simplu: te fac să râzi. Te fac să visezi.
„Gaşca mea nu poate să stea liniştită. Nicio clipă“
Parcul bubuie de ţipete. E trecut de ora când cei bătrâni au stat, în linişte, pe băncile umbrite de teii care încep să înflorească. Au drăcuit ghinionul la table, că de politică s-au plictisit. Acum, sunt cu ochii pe prichindeii lor care, după şcoală şi câteva ore de somn la amiază, prind viaţă. Să n-alerge prea mult că transpiră şi răcesc, să aibă grijă în leagăne că poate ameţesc. „Hai, mă, tataie, lasă-mă-n pace!“, le-o mai taie câte-un ţânc, sătul de griji exagerate.
În locul de joacă „Voinicel“ din Parcul Morarilor, Bucureşti, copiii îşi tocesc fundurile pe tobogane, se zguduie când balansoarul dă prea tare cu ei de pământ şi se bat pe leagăne. Alături, pe o pajişte, câţiva băieţi de 12-13 ani se împart în echipe la fotbal.
Unde te uiţi, vezi picior de copil. Trei fetiţe au lăsat locul special amenajat pentru joacă, departe de juniorii fotbalişti gălăgioşi, şi s-au mutat pe asfalt. Au desenat, cu creta colorată, un şotron. Mihaela, o fetiţă de 8 ani, aruncă hotărât cu o piatră în căsuţa 3. Nimereşte! Când se întoarce din cercul 7-8, se apleacă să ia piatra, dar îşi pierde echilibrul şi cade cu ambii genunchi pe asfalt. Râde laolaltă cu celelalte două prietene. „Pot să mai dau o dată?“, întreabă, deşi ştie că n-are voie.
„Raţele şi vânătorii“ sau „Angry birds“?
În vremurile acestea, când se vorbeşte tot mai des despre copiii care nu-şi mai dau suflul „pe afară“, la joacă, ci în faţa tabletei, la „Angry birds“, să vezi aşa-zisa generaţie tehnologizată jucându-se „Raţele şi vânătorii“ poate părea o glumă bună. În grupuri ceva mai mici, dar cu aceeaşi poftă nebună de joacă, copiii încă mai ştiu o droaie din activităţile considerate „de altădată“.
Le-au învăţat de la fraţii mai mari, de la alţi copii din parc sau de la colegi, în recreaţie. Se oftică atunci când trebuie să se pună la „Un, doi, trei, la perete stai!“ şi trişează la „Baba oarba“. Dar cine nu?
Teodora e o fetiţă de 10 ani şi cunoaşte mai toate jocurile de pe maidan. În jurul ei, cheamă o mână de copii cărora le explică regulile jocului „Împărate, luminate, cât e ceasul în cetate?“. Flutură mâna după doi colegi de-ai ei, Andrei şi Dan, întorşi de la fotbal. Iar Dan îl ştie şi pe Edi, care la rândul său e prieten cu Mario. Uite-o şi pe Ioana!, prietenă cu Alexia şi Mihaela, care tocmai vine de la meditaţia la engleză. Se pune de-o gaşcă numai bună pentru joc.
Furnica, uriaşul, piticul, peştele şi mămăliga
„Fiţi atenţi! Se alege un împărat. Să zicem că sunt eu“, spune Teodora. „Aşa“, îi convine Alexiei. „Da’ de ce tu?“, întreabă Dan. „Doar acum, ca să vă explic, după aia ne numărăm!“, îi linişteşte Teodora. „Aaaa!“ „Aşa. Voi vă duceţi mai departe. Să zicem la capătul aleii, acolo. Şi trebuie să mă întrebaţi pe mine «Împărate, luminate, cât e ceasul la cetate?». Iar eu vă spun, pe rând, câţi paşi să faceţi.“
„Şi sunt mai multe feluri de paşi“, completează Edi. „Da. Paşii de furnică – pui piciorul în faţa celuilalt. Uriaşul – un pas câââât poţi tu de mare. Piticul – te pui pe ciuci şi mergi un pas. Peştele – sari în faţă. A! Şi mai e mămăliga – faci o săritură învârtindu-te. Uite aşa!“ Copiii nu spun nici că e uşor, nici că e greu. „Bine, eu pot să vă spun să vă daţi şi înapoi. Iar cine ajunge primul la mine e împărat.“
Numărătoarea? „An–tan–te...“
Încep să se numere, cu aceeaşi regulă de la „An–tan –te“. Unii ştiu chiar şi şmecheria aceea nescrisă, că atunci când rămân doar doi, va „ieşi afară“ cel de la care s-a început numărătoarea. Dar tac din gură, nu e vreme de scandal. Madi e „împărat“, joaca poate să înceapă.
Pe voi cum vă cheamă? «Edi!» «Alexia!» «Andrei!» «Teodora!» Pe mine mă cheamă Iatina, dar puteţi să-mi spuneţi Iati. un grup de copii din parc
Pentru părinţii şi bunicii care îi privesc de pe margine e o bucurie şi o uşurare să vadă că micuţii nu stau numai cu ochii în calculatoare. „Aşa se mai împrietenesc cu alţi copii, râd, aleargă. E şi un fel de sport. Mie mi-e drag să văd că încă se mai joacă la fel ca noi cândva“, spune mama Teodorei.
Edi nu poate să aştepte până la 18 ani
În plus, în casă nu e numai bine tot timpul. Edi se dovedeşte mai rebel decât tricoul pe care-l poartă – are scris mesajul „I can not wait to be eighteen“ (n.r. – Nu pot să aştept până împlinesc 18 ani). Şi-şi aminteşte că, odată, şi-a rupt mâna jucându-se în casă. Fotbal chiar!
Odată strânşi împreună, cei mici nici nu bagă de seamă când sar de la un joc la altul. Fiecare are câte-o idee pe care o repetă până când toţi ceilalţi sunt de acord. Trag unul de altul, care ţipă mai tare: „Hai să ne jucăm «Urmărirea»! „Ba nu! «Raţele şi vânătorii»!“ „Haaaai «Sticluţa cu otravă»!, deşi le sclipesc ochii la fiecare strigare. În competiţia asta, toţi copiii ies câştigători.
Momentul dramatic: „Hai, ai lecţii de făcut!“
Când se fac, în sfârşit, echipele pentru „Urmărirea“, un joc în care doi copii trebuie să-i prindă pe ceilalţi şi „să-i îngheţe“, Raisa sparge gheaţa: „Doamna, doamna (n.r. – venind spre reporterul care are 25 de ani), ea s-a lovit la faţă cu mingea“. Iatina îşi ţine nasul între mâini. Au nimerit-o băieţii cu mingea, care se scuză că n-au vrut. Apare şi Dan cu genunchiul înverzit de la iarbă, care mai calmează apele: „Ei, m-am întins puţin pe burtă...“, glumeşte băieţelul în timp ce se scutură de murdărie.
Inamici în aceeaşi echipă
La „Urmărirea“, Andrei, care abia a învăţat cum se joacă, e-n echipă cu Mihaela. Aleargă amândoi după ceilalţi copii, până roşesc în obraji. Sar de pe un dâmb pe altul, se fentează şi ce drag le e! La un moment dat, Andrei se vede faţă-n faţă cu coechipiera lui, o trage de tricou şi strigă, victorios: „Te-am prins!“. Mihaela se zbate şi, respirând greoi, ţipă zgomotos: „Păi, eu sunt cu tine în echipă!“. De pe bancă, părinţii se prăpădesc de râs. „Dacă ea a fost cel mai simplu de prins...“, glumeşte tatăl.
Când se sparge grupul
Jocurile se succed până la-nserat. Unul nu se osteneşte. Se sparge grupul, cum altfel?, când un părinte vine în mijlocul copiilor şi-l cheamă după el: „Hai să mergem. Ai lecţii de făcut“. Pe chipul Mihaelei e atâta amărăciune, că nici nu mai contează ruşinea de a fi ea cea care strică din cheful celorlalţi. Se împrăştie. Băieţii ar bate-o minge, fetele s-ar mai agăţa încă o dată de leagănele din „Voinicel“.
E 8 jumătate, seara. Undeva la ieşirea din parc, o fetiţă desenează, pe asfalt, cu cretă colorată, un şotron. „Încep eu prima“, spune prietena ei.
„Vechile jocuri sunt ca vechile poveşti“
„Ar fi deplasat să spunem că jocurile pe care noi le practicam în copilărie au fost complet înlocuite de calculatoare şi de telefoanele mobile“, consideră sociologul clujean Sebastian Cristescu. Acesta pune „elementul de continuitate“, ce face posibilă translaţia unui joc ca „Lapte gros“, din anii 1970, să spunem, şi până în zilele noastre, pe seama „ideii de câştig“. „Aceasta este categoria esenţială a oricărui joc: cine câştigă, cine este mai bun decât toţi ceilalţi? Sigur că acest element se găseşte şi în creaţiile electronice de astăzi, dar avantajul jocurilor din parc sau din spatele blocului este dublu: reguli mai simple şi participanţi mai mulţi. Spiritul competitiv al copiilor este foarte dezvoltat, mult peste cel al adulţilor. Întrebaţi orice copil dacă ar accepta locul al II-lea şi veţi vedea ce vă răspunde“, explică Sebastian Cristescu.
Acesta crede că astfel de jocuri vor reuşi să supravieţuiască asaltului tehnologic, atât timp cât vor exista adulţi disponibili să-i înveţe pe copii regulile. „Am folosit de mai multe ori această comparaţie. Vechile jocuri sunt ca vechile poveşti, cele care ne erau citite seara, înainte de culcare. Aceste povestiri funcţionează perfect şi astăzi pentru că deţin «o reţetă». Subiectul, modul în care sunt scrise, intriga simplă, învăţămintele, acestea cuceresc fiecare generaţie de copii. Cu jocurile este la fel: «reţeta» există, mai contează şi să fie oameni dornici să o transmită mai departe“, explică sociologul Sebastian Cristescu.
Fotbalul cu nasturi
Doi băieţi, din Brazilia, primind „secretul“ fotbalului cu nasturi de la un adult cu experienţă
Pe 31 martie 2014, jurnalistul Mihnea Măruţă publica pe blogul personal, mihneamaruta.ro, următorul text. Prilejuit de descoperirea întâmplătoare, sub patul din camera copilăriei, a unui „caiet gros de matematică“, „Fotbal cu nasturi“ este o pledoarie pentru jocurile din alte vremuri, când 22 de jetoane, răspândite pe un carton verde deschideau posibilităţile unui întreg univers. Intertitlurile aparţin redacţiei.
Unsprezece erau albe, asta-i sigur, dar nu-mi amintesc ce culoare aveau celelalte unsprezece. Mingea şi porţile, pe care le fixam în câte două găurele, erau tot albe, iar terenul, cum altfel, verde. Portarul, mai înalt şi mai gras decât jucătorii de câmp, semăna cu un capăt de morcov retezat. Aveai voie să-l poziţionezi înainte de orice mişcare a adversarului, şi asta pentru că un şut suficient de puternic, indiferent de distanţă, putea să se transforme în gol fie datorită preciziei, fie graţie unui ricoşeu norocos.
Pe la 10-12 ani nu mă săturam niciodată de fotbalul cu jetoane – sau cu nasturi, cum îi ziceau adulţii. De altfel, dacă pierdeai vreun jeton îl puteai înlocui cu un nasture asemănător, însă echipa scădea în valoare, pentru că forma jetonului – cu o adâncitură circulară şi o pantă abia sesizabilă înspre bază – era gândită special ca să îl mişti prin apăsare.
Se juca alternativ, o dată unul, o dată altul. Diferenţa de valoare se vedea în tehnica apăsării pe jetonul-fotbalist, prin intermediul căruia loveai mingea. Pentru asta primeai un jeton special, care avea diametrul mai mare decât al celor de pe teren. Unii renunţau la această piesă intermediară – împingeau jucătorii cu unghia sau îi apăsau ţinând lipite degetul mare şi cel arătător –, însă meseriaşii, adevăraţii profesionişti, foloseau acel disc mic şi învăţau să controleze cu el direcţia şi impulsul.
Pentru o pasă scurtă, de pildă, trebuia să ciupeşti marginea jetonului-fotbalist, iar pentru un şut sănătos, acopereai şi apoi eliberai o suprafaţă mai mare. Şmecheria supremă, pe care puţini ajungeau să o stăpânească, era să-ţi faci fotbalistul să sară peste un adversar, pentru a lovi o minge aparent intangibilă.
O dedublare imposibilă
Un prieten din blocul vecin mai venea pe la mine „să dăm un fotbal“, însă, de obicei, mă jucam singur. Făcusem două seturi de bileţele. Primul cuprindea naţionalele mele preferate, iar al doilea, marile echipe de club ale lumii, majoritatea din vestul Europei, dar şi Dinamo Kiev, ŢSKA Moscova sau Dinamo Tbilisi, cele mai bune din URSS, plus câteva sud-americane, printre care Santos din Brazilia, pentru că acolo jucase Pelé, River Plate şi Boca Juniors din Argentina. Acestei elite îi adăugasem trei echipe româneşti, Steaua, Dinamo şi Craiova, pentru ca băieţii noştri să poată arăta lumii de ce sunt în stare.
Pentru fiecare set alesesem 32 de nume, un multiplu de 4 care mi se părea nici prea mic, nici prea mare, numai bun pentru o competiţie serioasă, fie ea inter-ţări sau inter-cluburi. Formam opt grupe, desemnam capi de serie, trăgeam la sorţi şi apoi îi dădeam bătaie cu meciurile, fiecare cu fiecare, optimi, sferturi, semifinale, finală. Fixasem un timp-limită pentru o partidă, dar nu-mi mai amintesc: era cinci minute, zece, mai mult?
Nu mai ştiu. Cert e că, la un moment dat, îmi dădusem seama că e păgubos să avantajez una dintre echipe – cu toate că îmi doream, fireşte, să învingă românii sau, în absenţa lor, brazilienii. Mă prinsesem că e contraproductiv să mă concentrez doar când manevrez jetoanele albe, iar cu cealaltă culoare să fac antijoc.
Mult mai interesant era să încerc cea mai bună mişcare posibilă de fiecare dată, să acord şanse egale şi să mă implic la fel de temeinic în combinaţiile ambelor echipe. Abia atunci jocul devenea captivant, abia prin această „imparţialitate“ se îndeseau fazele spectaculoase şi reuşitele erau memorabile – un gol marcat din propriul careu, o lansare peste apărarea adversă, o lovitură liberă peste zid sau un penalty „tăiat“ astfel încât mingea să se ducă în partea opusă celei unde aşezasem portarul.
Mă dedublam suficient, oare? Eram chiar imparţial? Bineînţeles că nu. Nu puteam pune într-un atac al Rusiei ori al Germaniei la fel de multă minuţiozitate câtă investeam într-o acţiune a României. În plus, unul dintre jetoanele albe era însemnat cu carioca, el era numărul 10, Dobrin, dacă jucau tricolorii, Iordănescu pentru Steaua şi Balaci la Craiova, ori Socrates la brazilieni. Ei dădeau pasele cele mai inspirate, pe ei îi voiam golgheteri, ei şi numai ei provocau entuziasmul comentatorului.
„Mă jucam şi comentam“
Pentru că eram şi comentator. Fără un martor frenetic, ce farmec ar mai fi avut astfel de confruntări cu miză globală? A fi comentator de fotbal mi se părea cea mai grozavă meserie. Să te uiţi la meciuri, multe meciuri, de câteva ori pe săptămână, să călătoreşti peste tot prin lume, să ştii componenţa şi istoriile echipelor, să te laşi purtat de faze în direct, să strigi din toată inima „goooool“ – ce putea visa mai mult un băiat odată ajuns bărbat?
Mă jucam şi comentam. Cele mai tari meciuri posibile, întâlniri pe care şi-ar fi dorit să le vadă orice microbist de pe planetă, toate se disputau pe covorul din camera mea. Tot ce nu vedeam la televizor, Barcelona lui Cruyff, Argentina lui Maradona, Italia lui Paolo
Rossi, dar şi Steaua lui Liţă Dumitru şi Craiova care avea să devină Maxima, toate străluceau sub ochii mei. Eram creierul din teren al ambelor echipe, pasam spectaculos, driblam irezistibil, rezistam eroic în apărare, înscriam goluri imposibile, iar comentariul meu le insufla jucătorilor energie continuă şi motivaţie suplimentară. Toţi îşi doreau victoria, mai mult şi mai mult.
Cele mai tari meciuri posibile, întâlniri pe care şi-ar fi dorit să le vadă orice microbist de pe planetă, toate se disputau pe covorul din camera mea. Mihnea Măruţă jurnalist
Când se termina un meci, notam scorul. Toate rezultatele şi clasamentele, tragerile la sorţi şi podiumurile erau adunate într-un caiet gros de matematică. L-am regăsit după mulţi ani, când deja mă mutasem de-acasă, sub patul din fosta mea cameră. Erau acolo, împreună cu bileţelele pentru tragerea la sorţi, zeci de ediţii ale Cupei Campionilor şi ale Cupei UEFA (unele câştigate pe merit de echipele noastre), turnee finale ale Europenelor şi ale Campionatului Mondial, statistici cuprinzătoare cu cei mai buni fotbalişti (cei care, obligatoriu, îmbrăcau jetonul marcat cu cariocă), palmaresurile celor mai galonate reprezentative, ani întregi de singurătate şi de puţină fericire.
Lângă caiet, în fosta cutie a fotbalului cu jetoane, am găsit şi cartonul verde pe care evoluaseră atâtea celebrităţi. Era lipit cu scotch pe la mijloc. Uitasem că se rupsese, uitasem că era curbat şi că se ridicase pe linia care despărţea cele două jumătăţi. Uitasem că îmi adaptam stilul şi tehnica balistică acestei realităţi şi că, dacă prindeam poziţia favorabilă, mingea decola din terenul meu, trecea peste mijlocaşii mei rămaşi în admiraţie, dar şi peste ceilalţi mijlocaşi ai mei, deveniţi spectatori, apoi îi depăşea pe atacanţii mei, dar şi apărarea mea consternată, pentru a ateriza direct în poartă, pe deasupra bietului capăt de morcov, care degeaba se aşezase atent înainte de şut.
I-am găsit în cutie şi pe foştii mei jucători, aşteptându-mă cuminţi. Unsprezece erau albi, iar ceilalţi unsprezece – în sfârşit scăpasem de lapsus! – verzi. Era o nuanţă diferită de cea a terenului, dar, acum, cu mintea de om mare, îmi era limpede că mereu fuseseră defavorizaţi: de-aia se găseau mult mai greu, de-aia nu prea le mergeau pasele, pentru că se confundau cu terenul. Nu întâmplător albii îi bătuseră de atâtea ori.
Jocuri care au vrăjit minţile copiilor
„Elasticul“, jocul care a răvăşit copilăriile tuturor fetelor FOTO Adevărul
1. „De-a v-aţi ascunselea“. Se joacă în minimum trei copii. Participanţii stabilesc, de comun acord, o cifră până la care se va desfăşura numărătoarea. Intervalul reprezintă, practic, timpul acordat copiilor pentru a se ascunde de cel care numără. Acesta din urmă este obligat să numere acoperindu-şi ochii cu mâinile. La finalul timpului acordat, cel care a numărat trebuie să-i găsească, pe rând, pe toţi cei care s-au ascuns şi să ajungă înaintea lor la locul în care s-a făcut numărătoarea. Primul „descoperit“ este cel care va număra runda viitoare.
2. „Raţele şi vânătorii“. Se joacă cu minimum patru copii. Se aleg doi copii pentru a fi „vânători“. Aceştia vor fi poziţionaţi la o oarecare distanţă, în funcţie de vârsta şi de numărul jucătorilor. Restul copiilor vor rămâne la mijloc, fiind „raţele“. „Vânătorii“ trebuie să arunce cu mingea de la unul la celălalt, încercând să nimerească „raţele“. O „raţă“ are trei vieţi. Dacă este nimerită de „vânător“ cu mingea de trei ori, „raţa“ iese din joc. Când rămâne o singură „raţă“, „vânătorii“ au la dispoziţie atâtea încercări de a o nimeri, câţi ani are aceasta (copilul). La finalul jocului, se aleg alţi „vânători“ (de obicei, copilul care a ieşit primul şi cel care a ieşit ultimul din joc).
3. „Ţările“. Lucrurile de care aveţi nevoie pentru a vă juca „Ţările“ sunt o bucată de cretă şi o minge. Se desenează un cerc şi se împarte în mod egal, în funcţie de numărul de jucători. Fiecare copil îşi alege o ţară. Cel care este „România“ dă startul şi aruncă mingea în sus numind o ţară. Ceilalţi încep să alerge. Atunci când „România“ prinde mingea, o pune în centrul cercului şi strigă „Stop!“, toţi ceilalţi sunt nevoiţi să se oprească. Copilul trebuie să nimerească cu mingea cel mai apropiat adversar şi să îi cucerească din teritoriu.
4. „Elasticul“. Probabil cel mai popular joc printre fete, „Elasticul“ se joacă în trei sau mai mulţi jucători (în perechi). Doi jucători stau faţă în faţă şi întind elasticul între ei. Cea de-a treia persoană sare peste elastic, în interiorul elasticului, cu un picior sau amândouă, atât timp cât nu greşeşte. Jocul e format din mai multe niveluri: se sare la înălţimea gleznei, la genunchi, la brâu sau, mai rar, chiar la înălţimea gâtului. Se poate sări având la dispoziţie un anumit timp sau nu. Printre probele de sărituri se găseau nume haioase: „Zilele Săptămânii“, „Moară“, „Lumină şi întuneric“, „Românească“. Cel care greşea ordinea paşilor sau executa greşit vreo mişcare în săritură era eliminat din joc, fiind înlocuit de următorul copil.
5. „Ţară, ţară, vrem ostaşi!“. Este nevoie de minimum şase copii, cu vârste de la 6 ani în sus. Copiii sunt împărţiţi în două echipe, aşezate la o distanţă de câţiva metri, fiecare reprezentând un „gard“ uman, format din strângerea mâinilor tuturor „ostaşilor“. Apoi, intervine următorul dialog: „Ţară, ţară, vrem ostaşi!“, spune prima echipă. „Nu vă dăm!“, răspunde cealaltă echipă. „Atunci, luăm!“, insistă primii. „Pe cine?“, se interesează cei din a doua echipă. În acest punct, se menţionează un nume de copil. Acesta trebuie să fugă şi să spargă, dacă poate, şirul (zidul) celălalt. Dacă reuşeşte, acesta se va întoarce la echipa lui cu un „prizonier“, capturat de la ceilalţi. Dacă „zidul“ de mâini se dovedea prea solid, temerarul spărgător rămânea captiv. Echipa care reuşeşte să adune toţi ostaşii este declarată câştigătoare.
Poate vă mai amintiţi şi de…
- „Baba oarba“. Un copil îşi leagă o eşarfă la ochi. Toţi ceilalţi trebuie să se învârtă în jurul celui care „se pune“, cât să-l ameţească. Cel care este „baba oarba“ trebuie să-l prindă pe unul dintre copii şi să-i spună numele. Rolurile se schimbă abia când îl recunoaşte.
- „Şerpişorul“. O fată stă în mijloc şi învârte o coardă la nivelul picioarelor. Celelalte fete care stau în jur trebuie să sară peste coardă, atunci când aceasta ajunge în dreptul lor. Este eliminată cea care a fost atinsă.
- „Măgăruşul“. Doi copii sunt „vânători“. Restul sunt „măgăruşi“. „Vânătorii“ trebuie să arunce mingea de la unul la celălalt, fără ca „măgăruşii“ să o poată prinde. Cine o prinde devine automat „vânător“, iar fostul „vânător“ se transformă în „măgăruş“.
Acest articol a fost publicat în „Weekend Adevărul“
Se încarcă comentariile...
