FOTO Campioni cu organe de împrumut

Iuliana, Amali, Raluca şi Mihai concurează la Jocurile Europene sau Mondiale ale Transplantaţilor, la bowling, aruncarea greutăţii, tenis de masă, badminton sau maraton. Sportivii transplantaţi care trăiesc cu rinichii şi inima altora iau, uneori, şi medalii. Alteori se îmbolnăvesc înainte de concurs. Iar câteodată nu mai apucă să mai joace.

Ştiri pe aceeaşi temă

De vreo 10 ani, Iuliana, Amali, Mihai şi Raluca poartă tricolorul românesc când se urcă pe podiumuri mondiale, asta după ce aleargă, aruncă bile de bowling ori îşi bat adversarii la tenis. Şi tot de vreo 10 ani, fiecare mai poartă cu sine un rinichi al altcuiva sau câte o inimă „nouă". Pe zgură sau în sală, toţi transplantaţii trag de ei ca să demonstreze nu că sunt cei mai buni, ci că un organ nou în trup nu este sfârşitul lumii.

O echipă mică, mică

Iuliana Marinoiu se antrenează la bowling pe banii ei Foto: Marian Iliescu

Iuliana Marinoiu şi Amali Teodorescu s-au întors de câteva săptămâni de la Göteborg, Suedia, unde au avut loc Jocurile Mondiale ale Transplantaţilor (World Transplant Games - WTG). Anul acesta, echipa României a semănat cu cea a micilor ţări africane care participă la Olimpiade: n-a avut decât doi membri. Pentru atâţia au fost bani. Taxa fiecăruia a fost de 650 de euro plus alţi 300 biletul de avion, acoperiţi parte de sponsori, parte din banii proprii. Ambele femei au participat la probele de bowling simplu şi dublu. 2011 a fost unul dintre puţinii ani în care România nu s-a întors acasă cu medalii, asta şi pentru că Iuliana şi Amali n-au fost în cea mai bună formă de sănătate.

A început cu bronz şi a ajuns la aur

Iuliana, 35 de ani, din Bucureşti, a primit un rinichi în anul 2001 de la mama ei, după nouă luni de dializă. A fost operată de profesorul Ioanel Sinescu, de la Institutul Fundeni. S-a apucat de bowling întâmplător, ieşind la sală cu foştii ei colegi de la Facultatea de Drept. În 2004, când se făcea echipa care urma să participe anul următor la Jocurile Mondiale din Canada, oraşul London, n-a prins selecţia. Dar înainte de competiţie s-a îmbolnăvit unul dintre titulari şi a trebuit să-l înlocuiască ea. Aşa a ajuns să câştige şi prima medalie de bronz, la bowling dublu, împreună cu Daniela Moiceanu, cu transplant renal din 2003.


Vezi fotogalerie cu mai mulţi sportivi cu transplant




Din 2005 şi până acum, Iuliana a mai câştigat aur şi argint (la bowling dublu, împreună cu Mihaela Rădulescu) la Jocurile Europene ale Transplantaţilor si Dializaţilor (European Transplant and Dialysis Games - ETDG) din 2008, iarăşi argint la dublu la Mondialele din 2009 şi bronz la Dublin, în Irlanda, împreună cu Raluca Drăgan, tot cu transplant de rinichi. Iuliana Marinoiu se antrenează regulat sâmbăta, câte o oră-două. Ora de antrenament costă 50 de lei, dar de doi ani este studentă la Psihologie şi are reducere la clubul din Regie: 30 de lei.

Străinii se laudă cu câte trei transplanturi

Iulianei nu îi este teamă de efortul fizic, deşi transplantul în general atrage afecţiuni ulterioare, din cauza medicamentelor imunosupresoare (care menţin imunitatea organismului, astfel ca acesta să nu respingă noul organ) care se iau toată viaţa. Acum ia 10 pastile pe zi, dar la început lua cu pumnul. „Poţi face ulcer, osteoporoză, hipertensiune, diabet sau afecţiuni neurologice. Sau medicamentele pot să-ţi atace organul transplantat." Aceleaşi medicamente dau obezitate, de aceea medicii recomandă mişcarea.

Campioana la bowling are acum o boală de inimă, tahicardie, care îi dă voie să practice doar sporturi statice, care nu presupun eforturi foarte mari. „Meritul acestor competiţii nu stă, însă, în performanţa pe care o atingi, ci în atmosfera şi mesajul pe care le degajă. Ele militează pentru schimbarea mentalităţii oamenilor, ca să înţeleagă ce importantă este donarea de organe. Am întâlnit oameni care sunt un model permanent pentru mine - de exemplu care au 50 - 60 de ani şi sunt la al treilea transplant. L‑am cunoscut la competiţii şi sunt prietenă cu Claude Barres, de 71 de ani, din Franţa, care a făcut transplant de ficat în 2004 şi aleargă la minimaraton." Iuliana are şi frustrări: ea şi coechipierii ei îşi fac singuri tricourile imprimate cu „România", în timp ce ceilalţi vin, de exemplu, cu bilele lor cu care se antrenează tot anul.

Aur la darts, argint la maraton

Amali Teodorescu, 45 de ani, din Horezu, judeţul Vâlcea, economist de profesie, a primit în 1995 un rinichi de la mama sa şi este campioană europeană din 2010 la darts (aruncarea cu săgeţi într-o ţintă). Tot atunci a luat argint la minimaraton. Maratonul tranplantaţilor este „mini", adică are doar trei kilometri, faţă de cei 42 de la Olimpiadă, tocmai pentru a-i proteja de un efort foarte mare. „Lipsa de fonduri ne face să nu avem posibilităţi de antrenament - fiecare se antrenează pe cont propriu: unde, cum, cât şi dacă poate, ne spune Amali. Facem însă cât de multă mişcare putem".

Competiţiile îi aduc lui Amali bucurii: medalii, faptul că întâlneşte oameni la fel ca ea „dar care vin din alte culturi sociale şi medicale", că află cum este privită donarea în alte ţări. „Atmosfera este puţin alta decât la nişte competiţii normale: îşi mai uită câte unul medicamentele în cameră şi începe să întrebe dacă are cineva în plus să-i dea şi lui doza de la ora respectivă", ne spune ea. Însă concursurile îi arată şi diferenţele dintre români şi alte echipe: românii sunt câte 2, 3, maximum 5, iar Ungaria are echipă de peste 40 de competitori, Bulgaria - 17, Slovenia - 26, Croaţia - 35 şi se antrenează săptămânal, cu antrenor şi masor.

"Noi, transplantaţii, nu putem participa la Olimpiadă, din cauza medicamentelor care n-ar trece de controlul antidoping.''
Amali Teodorescu transplantat de rinichi

"După transplantul de inimă mă simt ca şi cum m-am născut a doua oară. Preţuiesc fiecare zi ca şi cum ar fi ultima.''
Mihai Călin transplant de inimă

O inimă anonimă şi un rinichi pe bicicletă

Cine îşi imaginează că un transplantat de inimă stă tot timpul în casă, cu frică să nu păţească ceva, se înşală. Mihai Călin, 43 de ani, din Câmpina, judeţul Prahova, are o inimă nouă din 2002 şi a zburat peste Ocean ca să concureze la tenis de masă la Mondialele din Canada (2005) şi Thailanda (2007). N-a luat medalii, dar concursu­rile l‑au mai învăţat o dată să preţuiască fiecare zi „ca şi cum ar fi ultima". A avut cardiomiopatie şi inima îi bătea cu un puls de 280 de bătăi pe minut, „mai ceva ca la o vrabie prinsă în mână". Inima se mărise şi nu mai oxigena cum trebuia sângele.

Raluca Drăgan, campioană europeană la aruncarea greutăţii, a lipsit de la „mondialele“ de anul acesta din lipsă de bani Foto: arhivă personală



„Pe 20 februarie 2002, când aveam 34 de ani, m-a operat profesorul Şerban Brădişteanu şi am primit inima unui tânăr de 32 de ani. Nu ştiu cine e tânărul şi ce-a păţit. Aş vrea să-i cunosc mama, să-i mulţumesc şi să-i pun capul pe pieptul meu, să audă inima fiului ei". Fost poliţist, Mihai practica handbal, înot şi volei înainte de transplant. Acum şofează, mai joacă tenis la o sală a pensionarilor din Câmpina (unde intră gratuit, pentru că e pensionar de la vârsta de 34 de ani) şi, din când în când, mai face câte o mică nebunie. Prima a fost traversarea înot a lacului Pantelimon la şase luni după operaţie. Ultima s-a întâmplat weekendul trecut, la un tenis cu piciorul, când l-a zdrelit pe cel stâng.

„Sunt pe bicicletă, sunati-mă mai târziu"

Raluca Drăgan este printre cele mai titrate sportive cu transplant. Are 22 de ani, este din Breaza - Prahova, poartă un rinichi, din 2008, donat de mama sa şi este studentă în anul III la ASE, în Capitală. Când am căutat-o la telefon, era pe bicicletă, se antrena pentru a parcurge distanţa Breaza - Ploieşti.

Înainte de transplant, Raluca a făcut sport de performanţă. În 2002 era campioană naţională de junioare la aruncarea suliţei şi de-atunci a tot luat medalii. Europenele din 2010 au fost singura competiţie la care a participat după operaţie şi s-a întors acasă plină de medalii: aur şi bronz la probele de bowling, aur la aruncarea greutăţii (unde a stabilit un nou record mondial - 11,92 metri), argint la badminton şi bronz la tenis de câmp. „O mică teamă am avut la aruncarea greutăţii, care e o probă mai dificilă. Dar am trecut de ea", spune simplu Raluca, tânăra care, din motive financiare, n-a putut concura şi anul acesta la Mondiale.

Ping-pong între dializă şi viaţă

George Văduva a murit anul trecut, înainte de Europene 

Unul dintre cei care nu au mai apucat să joace este George Văduva, fost campion european şi vicecampion mondial la tenis de masă. A murit în 2010, la 38 de ani. Cu un transplant renal din 1995, el a început să ia medalii din 2001, la WTG, din Kobe - Japonia, când a câştigat argint la simplu şi la dublu bărbaţi. A urmat aur la Europenele din 2002. Un an mai târziu a reluat dializa (procedeul medical de „curăţare" a sângelui cu ajutorul unui aparat), iar în 2006 a ieşit din nou campion european. În timpul competiţiei, a făcut şi dializă, pentru că Jocurile Europene oferă şi această oportunitate. Astfel, unii concurează chiar a doua zi după procedura care durează câte patru ore.

În august 2010 ar fi trebuit să participe la Europenele de la Dublin, Irlanda, dar soarta i-a fost potrivnică: era purtător de virus de hepatita C, iar irlandezii nu au acceptat pe insula lor astfel de pacienţi. „Aşa a fost, să rămână acasă şi să plece la ceruri din casa lui şi de lângă cei dragi, ne povesteşte Maria Cîşlariu, secretara Asociaţiei Transplantaţilor. Din păcate, perioada lungă de hemodializă i-a obosit inima, care nu a mai făcut faţă şi s-a oprit."

"Perioada lungă de hemodializă i-a obosit inima lui George, care s-a oprit înainte de concurs.''
Maria Cîşlariu secretara Asociaţiei Transplantaţilor

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:

citeste totul despre: