Fontainebleau, destinaţia misterioasă a exilaţilor Europei

Americanii îl confundă cu un resort de lux iar fanii Madonnei ar pune pariu că este locul misterios din melodia „Secret Garden". Palatul Fontainebleau își poartă cu discreție statutul de refugiu al exilaților celebri. 


Distanța dintre bulevardul Champs-Élysées și castelul Fontainebleau se parcurge la fel de rapid precum șoseaua București-Ploiești într-o zi fără mare trafic rutier. Diferă, însă, considerabil, numărul „navetiștilor". Ca turist plecat din Paris într-o vizită la casa lui Napoleon Bonaparte, nu este nicio mirare dacă turul rezervat cu o săptămână înainte are un singur călător: pe tine însuţi.

Îndreptându-mă spre Fontainebleau într-o zi de vară franceză dogoritoare, m-am simţit ca și cum urma să realizez un reportaj în exclusivitate, doar că „exclusivitatea" era deja veche de 300 de ani. „Am avut mulți turişti din SUA care credeau că palatul face parte din aceeași rețea cu SPA-ul Fontainebleau din Florida", încearcă ghidul o glumă cu unicul său client (adică eu!), înfigând, tovărăşeşte, încă un cui în reputaţia americanilor „însetați de cultură". Ironia lui cu trimitere la „prietenii" de peste Ocean mi-a amintit instantaneu de francezii eleganți, cu aer aristocratic, care priveau cu grimasă de dispreț tenișii din picioarele yankeilor dintr-un restaurant parizian exclusivist, exclamând, cu un oftat resemnat: „Ils sont des americans...".

Totuși, dacă ştii câte ceva despre trecutul regiunii Fontainebleau, numărul mic de turiști - fie ei și americani visând la resorturi de lux de acum trei secole - pare să respecte firea istoriei. Asta pentru că palatul şi pădurea Fontainebleau nu sunt nici SPA, nici grădina secretă despre care cântă Madonna („Somewhere in Fontainebleau/Lies my s

ecret garden"), ci mai degrabă străvechea destinație a... exilaților. Pe scările de piatră ale palatului, în ceea ce se numește până în ziua de azi „La cour des adieux", Napoleon Bonaparte şi-a luat rămas bun în 1814 de la vechea sa gardă, plecând în exil în insula Elba. Tot în încăperile ornate bogat  în încercarea de a transforma palatul într-o alternativă la Versailles (în stilul care avea să se consacre ulterior drept stilul „Fontainebleau"), se află și măsuța rotundă la care corsicanul și-a semnat abdicarea.

O urmă de cuțit rămâne dovadă a revoltei „împăratului republicii franceze" în fața unei renunțări consimțite cu forța. De aproape 200 de ani încoace, fanta se tot lărgește, pentru că niciun turist nu se poate abține să nu „simtă" cu propriile mâini urmele mâniei lui Napoleon. În același Fontainebleau, Napoleon l-a invitat pe Papa Pius al VII-lea în 1804, pentru a-i pecetlui înscăunarea ca împărat (la momentul adevărului, i-a luat însă coroana din mâini și și-a așezat-o singur pe cap, în semn de dispreț față de clerul catolic). Opt ani mai târziu, Papa avea să-i devină prizonier, exilat tot în palatul de la Fontainebleau. Ultimul ,,proscris" celebru al zonei a fost bolșevicul Lev Troțki, înainte de fuga în Norvegia și apoi în Mexic.

CORSICANUL PARVENIT. Nu doar palatul a fost marcat de o istorie a exilului. Satul Barbizon, așezat la poalele pădurii de la Fontainebleau a fost la rândul său destinația unui exod de ordin artistic. În jurul anului 1875, generația de pictori francezi peisagiști ai anilor 1830 și-a făcut ieșirea din scenă, lăsând loc impresioniștilor. Dezamăgiți de evoluția picturii franceze, maeștrii vremii au decis să se întoarcă la natură, autoexilându-se în (pe-atunci) cătunul Barbizon pentru a studia și picta natura în forma ei brută, neidealizată.

La douăzeci de ani după moartea lor, curentul avea să primească și un nume - „Școala de la Barbizon", rămasă până în zilele noastre un magnet pentru pictorii nostalgici și boemi ai Europei. Întoarsă în Paris, ca un turist cârcotaş cu apetit pentru detalii peste medie, n-am putut să nu mă întreb de ce, totuși, fiecare mareșal al lui Napoleon, de la St.Cyr la Grouchy, are un bulevard după numele său, în schimb „Nabulione", cum îl alinta, în dialect corsican mama sa Leticia, nu se poate lăuda cu nicio străduță. Motivul poate fi ghicit ușor. Până în ziua de azi, francezii nu i-au putut ierta pe deplin lui „Nabulione" tocmai faptul că era un „corsican parvenit", cum îl descrie, nu lipsit de duioșie, Gheorghe Eminescu în cartea sa „Napoleon Bonaparte".

Tot de dragul picanteriei istorice, asta m-a dus cu gândul hăt-departe, la epigramistul român Păstorel Teodoreanu și la celebrul catren compus în vremurile comuniste, când bulevardul Bonaparte (actual Iancu de Hunedoara) fusese rebotezat cu mare pompă... Ilie Pintilie, erou al socialismului. Într-adevăr, „Mare a fost şi Bonaparte/Dar nu aici! În altă parte...". Poate la Fontainebleau.

Citiţi mai multe despre secretele exilaţilor celebri în cadrul rubricii Artă şi Cultură din numărul 35 al revistei Forbes România.

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos: