Foc şi ţuică

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Am copilărit la ţară. Vacanţa de vară însemna pentru mine zile lungi şi caniculare în două sate din Buzău, când la rudele mamei, când la cele din partea tatălui. Diferenţa dintre cele două o făceau 7 kilometri de drum pietrui şi tăiat, fix la jumate, de un râu care, atunci când ploua prea tare, rupea legăturile dintre cele două aşezări.

Plecai din satul aflat la 500 de metri altitudine şi 1.200 de locuitori şi după două ore de mers pe jos ajungeai într-un sat cu doar 400 de locuitori, dar la 750 de metri altitudine. Intrarea în satul bunicilor din partea tatălui, dacă voiai s-o iei pe scurtătură, să făcea printr-o plantaţie de porumb. Atât de călcat în picioare era pământul, că pe lângă brazde se formaseră poteci şi porumbul era culcat în sens opus. Odată intrat în sat, primul lucru de care dădeai cu ochii era biserica adventistă, pentru ca peste drum să fie doar dealuri înecate în iarbă înaltă şi din care răsuna foamea greu de potolit a coasei proaspăt ascuţită c-o gresie udă.

Un singur drum ducea în inima satului. Pe unele porţiuni, drumul era suficient de lat pentru a trece un camion încărcat cu lemne sau o căruţă cu fân, dar în unele zone se îngusta atât de tare, că rămânea fân prins în gardurile caselor. Fân pe care-l mâncau vacile seara, când erau coborâte de pe poiană şi orice activitate se oprea la auzul primelor dangăte.

Casa bunicilor era pe partea stângă a drumului. După ce treceai de intersecţia cu trei braţe noroioase şi făceai prima la dreapta, mai aveai de mers 200 de metri şi ajungeai. Niciodată cu mâna goală, pentru că unul dintre vecini avea un măr fix lângă drum. Prea înalt pentru un copil, dar c-un gard şubred şi mâncat de ploaie, care avea două scânduri rupte prin care-ţi încăpea mâna. Cu mere dulci în buzunare şi câteva dude de la tanti Aglae ajungeam la bunici.

Am fost mereu fascinată de podeţul de la intrare. Prin faţa casei bunicilor trecea un mic pârâu, în cea mai mare parte a timpului amenic, dar care se umfla atât de tare când era furtună, că puteam să ne curăţăm în el cizmele pline de noroi. Trecerea podeţului era ca un ritual de intrare în universul copilăriei, unde mă aşteptau tufele cu zmeură din spatele casei, prunele mâncate pe acoperişul de tablă al bucătăriei de vară, ciorba rece de salată, mămăliga cu brânză sărată, gogoşile împletite, găleţile cu apă rece de la fântâna cu cumpănă şi moţăială din podul cu fân.

Am iubit fiecare colţişor din casa bunicilor. Curtea acoperită cu pietre printre care creşteau fire de iarbă pe care trebuia să le rup cu mâna goală, odată la câteva săptămâni, hambarul de lângă grajdul caprelor, unde mamaie îşi ducea vara războiul de ţesut şi bătea bete pentru cărat lemne. Bucătăria de vară cu ale ei trei mese puse în formă de L şi unde, în fiecare seară, ne strângeam cu toţii la masă. Şopronul de lemne, unde căram într-un coş lemnele tăiate de tata sau de vreun unchi. Pirostriile din spatele casei pe care mamaie puneau ceaunul în care fierbea dulceaţa de zmeură. Grădina cu sfeclă din spatele casei şi pe cea cu tufe de gălbenele din faţa casei.

Am adorat interiorul casei bunicilor. Linoleumul îngălbenit de vreme şi tocit lângă prag. Treptele acoperite c-un covor verde şi salonul vagon, cu ferestre care priveau la drum şi ghivece de flori în care se ascundeau albine leşinate de căldură. Bucătăria de iarnă şi geamul, spart de prea mult ori în episoadele febrile de joacă, care făcea legătura cu una din camerele de dormit. Cămara cu uşă mică, unde trebuia să te apleci atunci când intrai şi unde era atât de frig, că nu puteai sta mai mult de câteva secunde.

N-am mai vizitat fizic universul copilăriei din casa bunicilor din partea tatălui de mai bine de şapte ani. Pe tataie nu mi-l amintesc prea bine, un infarct făcut pe câmp, în bătaia soarelui, mi l-a luat din amintiri înainte ca imaginea lui să devină clară. Mamaie s-a mutat în oraş, la unul dintre cei cinci copii, iar casa a rămas goală o perioadă. După s-a mutat acolo unul dintre cei doi băieţi ai familiei. Cel mai mare. Unchiul taciturn care apărea din senin şi dispărea la fel de brusc. Azi era aici, mâine nu-l mai găseai. El s-a reîntors acasă şi a pus la pământ universul material al copilăriei mele.

Gradele ridicate ale băuturii l-au adormit atât de bine într-o seară de iarnă, că nu şi-a dat seama că focul a ieşit din sobă şi a luat în stăpânire perdeaua de la geam. Când s-a trezit, vecinii încercau să oprească focul care mâncase deja bună parte din peretele de lângă sobă. Acum gaura e acoperită c-o carpetă murdară.

Cum şopronul cu lemne s-a golit repede, unchiu’ a pus pe foc şopronul. În locul lui a rămas doar pământul bătut de vreme şi de picioare ameţite de ţuică. Când şopronul a fost ars complet, unchiu’ a pus pe foc mesele şi patul din bucătăria de vară. După a trecut la gardul din curtea din spate. Şi, uşor-uşor, a încălzit casa punând pe foc tot mai multe bucăţi din ea.

Universul material al copilăriei mi-a fost schilodit de-un foc pornit din soba în care mamaie cocea prescuri, iar ofranda s-a ridicat la cer, sub forma unui fum negru şi gros.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite