Înainte de orice, gândul se duce într-o asemenea zi la femeia care ne-a dat viaţă. Cu riscul de a plictisi, lirica şi efuziunea legate de figura mamei rămân date consecvente ale exprimării noastre. Este, dacă vreţi, metafizica simţirii umane. Supremul rămâne, orice am face, la feminin. Uităm certuri şi alte conflicte: de dragul mamei totul este posibil. Pricepem acum de ce Maica Domnului a putut avea atâta influenţă asupra Mântuitorului, cum a întors voinţa Acestuia, determinând prima minune, înainte de plan, la nunta din Cana Galileei.

Apoi, reverenţa ar trebui făcută faţă de toate fostele prietene. Ele, pe care le-am uitat între timp (s-au măritat şi au copii), ne-au învăţat, lămurit şi îndreptat, reuşind, fără să ştie mereu una de alta, să devenim bărbaţi. Ce am putea fi noi fără pedagogia intensă şi subtilă a fetelor pe care le-am adorat, imaturi cum eram? Ce minune, ignorată şi combătută acerb de „cavalerii sexului“, rămâne întâlnirea dintre un băiat şi o fată! Cum am putea prinde într-o formulă ceea ce se petrece când doi oameni sunt copleşiţi, precum la inundaţii, de sentimentul unuia faţă de celălalt? Cum?

Când avem şansa de a întâlni cealaltă jumătate, indiferent de vârstă, punem un prim pas pe scara către Paradis. Nu este o metaforă. Statistic chiar, se poate dovedi că viaţa în cuplu este mai lungă şi ne fereşte de bolile singurătăţii, un domeniu nou al medicinei şi sociologiei care analizează profilul singuratecului urban de la început de secol XXI. Fără a reprezenta o noutate, modul de viaţă în comun, cu toate constrângerile sale, are un puternic şi permanent efect terapeutic. Pe scurt: ne vindecăm de noi înşine pentru a-i descoperi pe ceilalţi.

Idilă sau nu, îmbătrânirea împreună reprezintă un test. Cei care au decenii de „vechime“ înţeleg foarte bine despre ce este vorba: viaţa nu mai are sens dacă unul/una nu mai există. Ataşamentul faţă de persoana iubită ajunge la stadiul de valoare care nu se mai negociază, care se impune cumva de a sine. Ceea ce rămâne este însă altceva: capacitatea de a spune, pe 8 martie şi nu numai, cât de importante sunt femeile în viaţa noastră. Nu este vorba de o dependenţă oarecare, ci de recunoaşterea cinstită a faptului că, de unii singuri, nu suntem întregi.