FEMEI MEMORABILE Povestea primei studente din istoria României

FEMEI MEMORABILE Povestea
primei studente 
din istoria României

Ana Botta a intrat în istoria învăţământului din România

Ardeleanca Ana Botta este prima femeie studentă din istoria învăţământului universitar românesc. Evenimentul a avut loc la Iaşi, în 1879, la 19 ani de la înfiinţarea Universităţii din capitala Moldovei, când fata – adevărată precursoare a mişcării pentru emanciparea femeilor – s-a înscris la Facultatea de Litere. Ana s-a născut în 1856, în Cluj, şi a fost fiica unui revoluţionar de la 1848.

Ştiri pe aceeaşi temă

  Părinţii Anei sunt Grigore Botta, un revoluţionar din Ragla, şi Elisabeta Vărărean, fiica unui ofiţer din Şieuţ – ambele localităţi, în judeţul Bistriţa-Năsăud. Nu se ştiu foarte multe detalii despre familia fetei care a intrat în istoria învăţământului românesc, însă e cert că părinţii săi s-au mutat în Cluj, unde Ana s-a născut în 1856.

Scriitorul şi istoricul literar Teodor Tanco notează într-un material dedicat Anei că aceasta era remarcabil de dotată intelectual, fiind educată excelent de Şcoala Pedagogică Maghiară de Fete, pe care a absolvit-o în 1872 – unitate de învăţământ de elită în Transilvania la vremea respectivă, când provincia făcea parte din Imperiul Austro-Ungar.

Ana Botta s-a făcut cunoscută şi admirată în cercurile culturale româneşti încă de la vârsta de 18 ani, prin intermediul unei conferinţe în cadrul societăţii „Iulia“ a studenţilor români, creată de cărturarul şi patriotul român Grigore Silaşi. Tânăra a abordat atunci o temă foarte îndrăzneaţă pentru acea perioadă: misiunea femeii în general şi a româncelor în special.

„Ecoul succesului a ajuns până în presa maghiară, care-i elogiase calităţile, dar şi frumuseţea conferenţiarei, scriind: «Expunerea a fost primită cu mult interes din partea publicului, domnişoara rămânând unul dintre personajele principale ale seratei şi datorită profilului ei român a fost în atenţia tuturor»“, povesteşte Teodor Tanco în „Virtus Romana Rediviva“.

Succesul avut de Ana în Transilvania – tânăra devenise o vedetă – atrage atenţia redactorilor de la revista „Familia“, unde va fi invitată să scrie şi unde va publica în mai multe perioade ale vieţii, principalele teme abordate vizând femeia şi mai ales rolul său în societatea românească.

I-a cunoscut pe Haşdeu şi Maiorescu

După terminarea liceului, Ana Botta se căsătoreşte cu Daniel Ilarie Mănăstireanu, un tânăr student al Academiei Teologice Greco-Catolice din Blaj, mutat mai apoi în Cluj, odată cu deschiderea Universităţii clujene, în 1872.

La scurt timp după ce se căsătoresc, cei doi se mută la Iaşi, dar nu înainte să poposească şi în Bucureşti o perioadă. Tinerii ajung să cunoască spuma culturală a vremii, printre cei cu care păstrează o legătură numărându-se scriitorul şi filologul Bogdan Petriceicu Haşdeu, Titu Maiorescu şi Ştefan şi Veronica Micle. Unii susţin că l-ar fi cunoscut inclusiv pe Mihai Eminescu.

Ajunşi în Iaşi, cei doi tineri sunt nevoiţi să presteze diferite munci pentru a se întreţine, iar când condiţia materială le permite, ajung studenţi ai Universităţii Iaşi, Daniel la Drept, iar Ana la Litere.

Ana Botta Mănăstireanu s-a înscris la Facultatea de Litere, din cadrul Universităţii Iaşi, în septembrie 1879, la 23 de ani. A fost prima femeie din universitatea ieşeană şi, după toate datele cunoscute până în prezent, din întregul sistem universitar românesc, acest lucru fiind atestat de mai multe lucrări.

În acelaşi an, tot la Universitatea din Iaşi, la Facultatea de Ştiinţe, s-a înscris şi Sofia Nădejde, o cunoscută militantă socialistă, însă aceasta a fost admisă abia un an mai târziu, titlul de prima femeie din istoria învăţământului universitar românesc şi onoarea de a rămâne astfel în istorie rămânând la Ana Botta. Un an mai târziu, în 1880, de data aceasta la Bucureşti, se înscria prima femeie din cadrul universităţii bucureştene, pe nume Maria Zaharescu, care va termina Facultatea de Litere şi Filosofie.

A murit la numai 36 de ani

Se ştiu puţine lucruri despre familia Anei Botta, dar şi despre parcursul său profesional. Cert este faptul că, după ce şi-a terminat studiile, a continuat colaborarea cu revista „Familia“ pentru câţiva ani, abordând aceleaşi teme despre femei care o consacraseră.

De asemenea, se ştie că a deţinut un salon literar în Iaşi, care a funcţionat chiar în casa în care locuia, dedicat în special poeziei, şi că soţul său, după terminarea studiilor, a practicat magistratura.

Cei doi au avut o fiică pe care au pierdut-o, se pare, la o vârstă fragedă, necunoscându-se însă data la care s-a întâmplat acest lucru, câţi ani avea sau ce i-a cauzat moartea. Pierderea unicului copil a marcat-o pe Ana, a cărei stare fizică a început să se degradeze deşi avea puţin peste 30 de ani.  Pentru a-şi diminua suferinţa, soţii Mănăstireanu se stabilesc la Huşi, unde Daniel continuă să practice magistratura. Starea de sănătate a Anei se deteriorează tot mai tare, aceasta decedând la scurt timp după ce a împlinit vârsta de 36 de ani, necunoscându-se exact data şi locul unde şi-a găsit sfârşitul.

Ultimul „semn de viaţă“ al Anei a fost un portret realizat de un pictor ieşean, pe când bistriţeanca avea 36 de ani. După moartea soţiei şi Marea Unire din 1918, Daniel Mănăstireanu se întoarce în Cluj, unde se stinge şi el în 1926. 

Ana Botta a luptat pentru emanciparea femeilor

Sarmiza Bilcescu, prima femeie Doctor în drept din lume

Sarmiza Bilcescu a sfidat prejudecăţile profesorilor francezi

Dacă bistriţeanca Ana Botta a fost prima femeie care a croit drumul sexului frumos în mediul universitar românesc, Sarmiza Bilcescu Alimănişteanu a fost prima româncă avocat, prima femeie din Europa care a obţinut licenţa în Drept la Universitatea din Paris şi prima femeie din lume Doctor în drept!

Sarmiza s-a născut în 1867, la Bucureşti. Tatăl său, Dumitru Bilcescu, a fost şef al Controlului Finanţelor. Este admisă la Facultatea de Drept din Paris în anul 1884, fiind prima femeie înscrisă în această unitate de învăţământ.

„Primirea din partea profesorilor a fost glacială, iar primirea din partea studenţilor a fost făcută cu foarte mult respect“, povestea ulterior Sarmiza.

Aceasta termină doctoratul în Drept la Universitatea din Sorbona, devenind prima femeie din lume care obţine titlul de Doctor în Drept. De asemenea, aceasta este şi prima femeie avocat din Europa!

În 1891 este admisă în Baroul Ilfov, însă nu ajunge să practice avocatura pentru mult timp, retrăgându-se după câţiva ani, când se căsătoreşte cu inginerul Constantin Alimănişteanu. A rămas însă activă în cercurile feministe, numărându-se printre fondatoarele Societăţii Domnişoarelor Române, care milita pentru creşterea gradului de educaţie în rândul femeilor.

Sarmiza a absolvit la Sorbona şi a fost prima femeie avocat din Europa

Apariţia primelor femei în universităţile româneşti nu a fost deloc întâmplătoare. După 1859, autorităţile şi-au propus să acţioneze pe linia accesului la educaţie, extinzând reţelele şcolare de nivel primar mai ales în mediul rural, în încercarea de a reduce
analfabetismul. Prima universitate de pe meleagurile româneşti este înfiinţată în 1860, la Iaşi, fiind urmată de cea de la Bucureşti, din 1864. În 1862 se constituie Ministerul Învăţământului, care coordona politicile de promovare a accesului neîngrădit la educaţie. Alexandru Ioan Cuza promulgă în 1864 „Legea Instrucţiunii Publice“.

Cele două universităţi aveau şapte facultăţi, iar misiunea lor principală era asigurarea de profesori calificaţi pentru învăţământul secundar şi superior, precum şi de funcţionari administrativi. După 1864 se înfiinţează şi alte facultăţi şi şcoli tehnice şi artistice speciale, de nivel universitar. Mai apar două Conservatoare, două Şcoli de Arte Frumoase, o Şcoală de Farmacie şi viitoarea Şcoală Politehnică din Bucureşti, iniţial numită Şcoala de Drumuri şi Poduri.

Cu toate acestea, numărul studenţilor care ajung în aceste facultăţi este redus până în 1900, de exemplu la Universitatea din Iaşi existau în primă fază doar 14 profesori şi trei specializări (Drept, Litere şi Ştiinţe), numărul de studenţi care i-a trecut pragul în perioada 1864-1899 (35 de ani) a fost de doar 6.712, dintre care nici măcar 500 nu şi-au finalizat studiile.

500 de absolvenţi

Gradul de promovabilitate era la fel de scăzut şi în cazul Universităţii din Bucureşti, care avea şi ea trei facultăţi în 1864, 21 de profesori şi doar 123 de studenţi. În perioada 1864-1899, 12.387 de studenţi au frecventat-o şi doar 1.266 şi-au finalizat studiile.

Până în 1900 creşte însă numărul de profesori universitari, dar şi numărul specializărilor, Universitatea din Iaşi ajungând la 58 de cadre universitare şi la 4 specializări, după adăugarea medicinei. Şi Universitatea din Bucureşti şi-a mărit numărul de cadre universitare la 76 de profesori şi 5 facultăţi: Drept, Ştiinţe, Litere, Medicină şi Teologie.

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:

citeste totul despre: