Ea l-a privit şi a calculat vreo două secunde ce s-ar putea întâmpla dacă va da mâna cu acel necunoscut. Şi-a lipit geanta de corp, a îmbrăţişat-o strâns şi i-a întins mâna lui Manuel. „Am nouă fraţi.“ Manuel a mai făcut un pas: „Nu e o viaţă uşoară, suntem deci zece, plus părinţii mei“.

Manuel purta blugi negri, geacă de fâş şi un rucsac. În secunda aia semaforul s-a făcut verde, iar ea, mutând geanta de pe un umăr pe altul, a şoptit: „Îmi cer scuze, nu sunt de aici.“ Manuel a spus că totuşi ar fi vrut să pună o întrebare, dar ea a adăugat: „Nu pot să vă ajut, chiar nu sunt de aici“, apoi a traversat bulevardul, spre supermarketul de unde voia să cumpere pâine. La mijlocul străzii, s-a uitat în urmă cu coada ochiului, ca să fie sigură că nu o urmăreşte Manuel. N-o făcuse, pentru că îşi găsise pe altcineva căruia să-i povestească despre cei nouă fraţi ai săi.

Când a intrat în magazin s-a simţit ciudat pentru că reacţionase aşa. A cumpărat două pâini. La întoarcere l-a căutat pe tânăr, dar n-a mai dat de el. S-a plimbat prin staţia de autobuz, până la intrarea în piaţă, dar nu l-a găsit. De fapt, n-a mai găsit pe nimeni. Era frig, începuse să ningă şi nu mai venea niciun autobuz. Acum avea două pâini, dar n-avea deloc chef de mâncare. De ce zisese că nu era de acolo? De ce nu-l lăsase măcar să spună tot ce avea de spus?

Şi-a amintit că în urmă cu mai mulţi ani, într-o excursie în Barcelona, într-o librărire, a oprit-o un bărbat şi a întrebat-o dacă vrea să doneze bani pentru nu-ştiu-ce organizaţie. Iar ea s-a eschivat rapid: „Nu am, îmi pare rău, nu sunt de aici, sunt turistă“. Sau într-o vară, în oraşul natal, cineva o oprise pe stradă s-o întrebe unde e magazinul cutare. Pe moment, n-a fost în stare să explice, aşa că a îndrugat: „Îmi pare rău, nu cunosc oraşul“. Da, pe măsură ce trecea în revistă momentele în care a avut aceeaşi explicaţie, şi-a amintit şi că fix cu o săptămână în urmă un bărbat o oprise pe stradă într-o dimineaţă s-o întrebe unde o staţie de autobuz. Explicaţia ei fusese aceeaşi.

A dus cele două pâini sus, în apartament, le-a pus pe masă şi s-a aşezat în faţa lor. Nimeni nu poate mânca două pâini în acelaşi timp. Aşa că a luat una din pâini şi a îndesat-o sub masă, în sac. Avea acolo pâini din ultimele luni, în diverse faze de descompunere, stare în care avea să ajungă curând şi cea mai recentă pâine. Apoi a tăiat o felie din franzela rămasă, a uns-o cu unt şi a mâncat-o privind oraşul pe geam de la etajul nouă.

Nu era norocoasă în zilele în care liftul se strica şi trebuia să se târască în baston nouă etaje. Dar era norocoasă că balconul dădea spre o bucată de cer. Şi-a propus ca în următoarele zile să intre în vorbă măcar cu un singur om de pe lume.  

Citiţi AICI toate editorialele semnate de Lavinia Bălulescu

Pe Lavinia Bălulescu o găsiţi şi pe Ferma de gânduri.