Din păcate, şi-a zis el, în cartier pierdeau vremea atât de mulţi beţivi încât dacă un om oarecare se prăbuşeşte într-o dimineaţă de luni nu poţi să bănuieşti decât că a luat ceva la bord înainte de a ieşi din casă. 

S-a îndreptat spre staţia de autobuz blestemând cele două cuvinte de pe bloc care l-au făcut să se uite în sus fix în momentul nefast. După ce s-a amestecat printre oameni a început să se simtă mai în largul lui. A continuat să-şi cureţe discret praful de pe pantaloni şi în acelaşi timp a văzut o femeie care s-a îndreptat spre el, apoi s-a răzgândit şi şi-a găsit un alt loc în staţie. A vrut să se ducă la ea, să-i spună că nu arată aşa de obicei, dar că acum hainele-i sunt prăfuite fiindcă tocmai a căzut, pentru că, vezi tu, pe blocul de lângă cineva scrisese o chestie care l-a făcut să privească cerul. Chiar a făcut şi doi paşi în direcţia ei, dar fix atunci s-a apropiat un autobuz.

A urcat şi şi-a găsit un loc. Şi-a scos telefonul şi s-a apucat să se dea pe Facebook, atunci când cineva l-a bătut pe umăr. Era o fetiţă care a început să strige şi să-l arate cu degetul. Nenea are buba! Nenea are buba! Oamenii din autobuz s-au întors şi l-au privit încruntaţi, iar o femeie s-a apropiat şi a tras-o pe fetiţă de mână. Ţi-am zis să nu mai vorbeşti cu străinii! Dar nenea are buba! E bine, n-are nimic!

Imediat a pornit camera din telefon şi s-a îngrozit. În momentul căzăturii din staţia de autobuz îşi spărsese arcada, iar sângele continuase să curgă. Ultima dată când păţise aşa ceva era în clasa a treia. S-a gândit că probabil din cauza şocului nu mai simţea nimic, nici măcar sângele şiroindu-i pe faţă. Şi-a scos fularul şi s-a bandajat cu el. Era clar, nu se mai putea duce la lucru în halul ăsta, trebuia să meargă acasă, să se schimbe, să-şi bandajeze rana. A ridicat din nou mâna şi şi-a cerut scuze celor din jur, apoi la prima staţie a coborât. A trebuit să aştepte zece minute după autobuzul care să-l ducă înapoi spre casă, timp în care a înfruntat privirile curioase ale celorlalţi călători. Peste alte zece minute, era înapoi la el în cartier. A văzut trecători alergând grăbiţi spre staţia de autobuz şi a simţit că ar trebui să fie mulţumit că nu e unul dintre ei. 

Când a ajuns lângă bloc, a dat şi peste groapa în care se împiedicase. Arcada spartă începuse să-l doară. S-a uitat în stânga şi în dreapta şi a scuipat. Apoi s-a uitat cu ură spre blocul pe care citise cele două cuvinte la momentul incidentului, dar n-a mai văzut nimic acolo. Inscripţia de pe zid dispăruse. Curios, şi-a zis! Aş fi putut să jur că am văzut-o! Apoi şi-a amintit că de fapt inscripţia existase în vechiul său cartier, din oraşul în care locuise înainte. Cartierul lui. Era posibil să-i fie dor de cartierul lui? 

A urcat cu liftul până la etajul 10, iar la baie, după ce şi-a dat prosopul jos, a fost uimit să vadă că de fapt arcada era întreagă şi orice urmă de sânge dispăruse. A analizat situaţia pe toate părţile, dar n-a găsit o explicaţie. Atunci a tras draperia de la dormitor, ca să nu mai vadă cerul, şi s-a culcat fără nici cea mai mică intenţie de a mai merge vreodată la lucru.  

Citiţi AICI toate editorialele semnate de Lavinia Bălulescu

Pe Lavinia Bălulescu o găsiţi şi pe Ferma de gânduri.