Dragoste Modernă: Pe mine cine m-ar iubi?

Rubrica „Dragoste modernă" este realizată cu ajutorul invitatelor „Weekend Adevărul". În fiecare săptămână, vei găsi aici câte o reprezentantă a sexului frumos care a acceptat să aştearnă cu sinceritate, sub semnătură, o experienţă personală, autentică, de iubire contemporană.

Ai putea descoperi în aceste pagini chiar povestea ta, cât ar fi ea de năstruşnică. Ar putea fi, pur şi simplu, o poveste cu care să te identifici. Sau o întâmplare pe care să o citeşti cu plăcere, pentru a descoperi că dragostea modernă e asemenea celor de ieri, din vremea în care singurul motor de căutare era indexul capitolelor unei cărţi, ori chiar mai vechi.

Sunt dependentă de dragoste şi de... Rinofug (asta pentru că uneori mai trebuie să dorm). Dar dacă nu îmi fac injecţia zilnică de dragoste nu pot să mă ridic din pat. Pe scurt. Când te naşti cu o maladie congenitală rară şi îţi începi viaţa prin spitale, fiind cobai pentru rezidenţi, trebuie să te hotărăşti repede „de ce vrei să trăieşti" şi „cum". Dacă nu ai răspunsuri rapide şi clare la astea două întrebări, e posibil să termini „legat" de vreun pat. Aşa că am decis repede: vreau să trăiesc iubind şi vreau să fiu independentă. Greu de realizat, când ai zile întregi când nu poţi merge sau când nu te poţi îmbrăca sau spăla ca lumea (boala îmi afectează mâinile şi picioarele în special). Îţi pui chiar întrebarea - „Pe mine cine m-ar iubi? Pot deveni oricând o povară! Nemaivorbind că nu sunt o frumuseţe, vreo prinţesă la care să viseze vreun prinţ!". Dar am refuzat să-mi pun întrebarea asta. Mi-am spus că important este să dăruiesc iubire. Iată povestea mea...

Primele iubiri

La grădiniţă, băieţii erau mereu mai „înţelegători" cu boala mea şi din instinct mă protejau de fetele „rele de gură". Era un băieţel care dormea în patul de lângă mine. Era blând şi cuminte. Mereu conversam înainte să adormim şi ne zâmbeam. E tot ce-mi aduc aminte. Dar era unul dintre momentele pentru care mă trezeam cu noaptea-n cap să mă duc la grădiniţă. Acolo unde copiii mă evitau, se fereau de mine şi puţini erau cei care se jucau cu mine.

Desigur nicio educatoare nu se deranja să le explice faptul că nu am nimic contagios. Dar nu conta! Hotărâsem că voi fi puternică, că nu voi plânge ca să nu mai fiu dusă la „grădi", acolo unde nu-mi plăceau deloc nici educatoarele, nici mâncarea. Am căutat momentele plăcute şi „mă hrăneam" cu ele, erau izvorul meu de energie pozitivă. Mica mea iubire din patul de lângă patul meu era una dintre ele.

La şcoală, la început „marea mea iubire" a fost învăţătoarea. Nu m-a tratat nicio clipă diferit. Mă punea la colţ, mă certa, mă „altoia" la palme la fel ca pe ceilalţi copii. În plus, a ştiut să le explice tuturor picilor din clasă că nu sunt diferită de ei. Şi... desigur mă muta săptămânal cu altcineva pentru că nu reuşea să mă facă să tac în timpul orelor. Vorbeam întruna. Când colegul sau colega de bancă nu răspundeau, aveam colegi în faţă şi în spate. Eram 42 în clasă, cred n-am ratat pe nimeni. Până la urmă, S., o fată blândă şi foarte înaltă, a trecut testul. Rezista cel mai bine sondajelor mele de opinie! Însă, mereu erau colegii din faţă - O. şi D. O. era îndrăgostit lulea de D. Eu eram îndrăgostită lulea de O. O. o urmărea pe D. acasă, eu eram mereu cu ei. Am avut chiar o conversaţie interesantă cu el despre iubire. În faţa uşii casei lui D. El îmi ţinea teoria cu „o iubesc pe D. şi trebuie să îi demonstrez asta". Bine, asta, după ce am sondat diferenţele dintre corpul băieţilor şi al fetelor! Am decis atunci că sunt prietena lui D. înainte de a fi „iubita" lui O. şi am hotărât că voi fi prietena lui şi atât. Eram trei năzdrăvani nedespărţiţi. O adevărată bătaie de cap pentru părinţi şi învăţătoare!

Cum am fugit de-acasă

În clasa a III-a, ne-am mutat. Altă şcoală, alt bloc, alţi copii. Am marcat evenimentul fugind de acasă. Era declaraţia mea de război către mama şi tata: „Nu mi-a plăcut că ne-am mutat şi nu mi-a plăcut că eu n-am avut nimic de spus în privinţa asta!" Am ajuns într-o staţiune la mare cu o fetiţă mai mică din bloc. Aveam 9 ani şi am luat metroul, am cumpărat bilete de tren, am ajuns cu trenul la mare şi m-am dus să mă cazez la hotel. De acolo, voiam să ajung în Anglia cu vaporul.

Ei bine, n-am apucat să ajung la vreun vapor. Doamnele de la hotel au chemat poliţia. M-am ales cu o palmă (pentru că i-am răspuns poliţistului care m-a întrebat de ce am fugit de acasă că „nu-l interesează pe el de ce"), cu o noapte dormită pe un scaun de lemn în secţia de poliţie şi cu o sperietură zdravănă când am văzut-o pe mama leşinând la vederea mea. Şi cu o lecţie de viaţă, desigur, dar asta e altă poveste.

Revenind la iubire. Eram îndrăgostită de băieţii mai mari din noul bloc, doi la număr. Mă fluierau zilnic să ies afară, ne jucam şi ne înţelegeam de minune. Ei m-au ajutat să-mi dau seama cum nu-mi doresc deloc să fie iubitul meu - bătăuş, prost, nemanierat, brunet.

Ei bine, aveam şi o mică iubire la noua şcoală. Cu care am stat în bancă doar vreo săptămână - E. El era un zăpăcit ca şi mine. N-ar fi mers ... „relaţia"! Asta şi pentru că era brunet! După ce ne-am legat reciproc şireturile pe sub bancă, învăţătoarea a renunţat să spere că cineva îl va cuminţi pe E. Ea zicea că m-a corupt. De unde? Eu n-aveam nevoie decât de puţină încurajare!

Cum să fie iubitul meu

Cum vă spuneam, mulţi ani de jucat mai mult cu băieţii decât cu fetele m-au făcut să hotărăsc repede cum vreau să fie iubitul meu. Inteligent, manierat, şaten sau blond, liniştit şi răbdător. Să mă determine să-mi doresc să lupt în continuare să mă trezesc din pat dimineaţa. Să mă facă să râd. Trebuia doar să ies la „pescuit".

Eram adolescentă de 14 ani când mi-a ieşit în cale cineva. Cu vreo şapte ani mai mare ca mine. Mi-a luat ceva timp să înţeleg că nu era dragoste. Hormonii şi vârsta îşi cereau drepturile. Îl admiram pentru inteligenţă, pentru felul de a fi, pentru cum reuşea să mă facă să dau ce e mai bun din mine. După câteva luni chinuitoare pentru mine, am înţeles în fine ce se întâmpla. Ei, şi apoi, surpriză! Fratele lui, şi el mai mare ca mine, aproape că mă cere de nevastă. Era încântat că nu sunt o „fiţoasă", că sunt realistă şi pragmatică. Şi era disperat că nu găseşte nicio fată care să fie „familistă". A găsit el pe cineva până la urmă! Eu l-am ajutat doar să se lămurească ce „nu vrea".

Cea mai sexy abordare vestimentară ca adolescentă au fost mănuşile albe tricotate, mulate pe mâini. Vreo trei zile le-am purtat. A fost de-ajuns ca să fiu de-a dreptul epuizată de atâta atenţie din partea tuturor! Desigur, n-am ratat fustele scurte, mulate, sau bluzele transparente. Dar am decis repede că felul cum te îmbraci atrage la fel de repede atenţia cum la fel de repede eşti uitat când dispari din peisaj. Aşa că mi-am concentrat atenţia pe găsirea unui partener fără să apelez la trucuri vestimentare.

„L-am găsit!"

Mi-am dat repede seama că băieţii ne împărţeau instinctiv în două categorii: „cele cu care te culci" şi „cele cu care comunici... iniţial" ! M-am extras din cele două categorii, devenind o „atipică ciudată", cu care poţi comunica, poate te şi poţi culca, dar mai bine să nu încerci nici una, nici alta. Asta, însă, fără să devin total inabordabilă! Mi-am rezervat însă dreptul să fiu eu cea care abordează prima!

Da. Aşa a fost. Pur şi simplu, când l-am văzut mi-am spus: „L-am găsit!". I-am cerut unei prietene să mi-l prezinte. Ne învârteam de ceva timp într-un cerc comun de prieteni, dar nu apucasem să ne cunoaştem. Şaten, deştept, manierat - hmmm, un bun candidat! Dar şi timid! Aşa că am acţionat eu. O privire, un motiv inventat ca să vorbim doar noi doi, încercări disperate să fiu prezentă când ştiam că va veni şi el la întâlnirile grupului. Apoi, motive să ne întâlnim în afara grupului. Primul? A fost pasiunea comună pentru cărţi. I-am dat întâlnire la Biblioteca Naţională. Şi mi-am luat cu mine cea mai bună prietenă, să îl analizeze, cântărească şi altele de acest fel, ca să fiu sigură că nu mă înşel în privinţa lui. Apoi, ea a plecat şi noi ne-am plimbat de-a lungul Dâmboviţei câteva ore bune. Vorbind vrute şi nevrute. Nimicuri, prostioare de adolescenţi! Niciunul nu era conştient că puneam fundaţiile unei relaţii, că tocmai construiam ceva solid, rezistent, că începeam...

...Să creştem împreună

Eu, 16, el 17. Povestea noastră de dragoste începe cu strânsul fiselor ca să vorbim la telefoane publice (se întâmpla prin 1995), cu conversaţii interminabile în Grădina Icoanei, cu aşteptări lungi în faţa blocului meu, cu hoinăreli de ore pe străzile din Capitală, cu explorări personale intime atât fizice, cât şi psihice. Cu poezii şi scrisori.

Cu săruturi sălbatice în public (pe stradă, pe bănci în parcuri, în metrou sau autobuz, în faţa blocului ziua şi noaptea etc.). A trecut liceul, a venit facultatea, primul job. Mutarea de acasă, după opt ani împreună, să fim chiar împreună. Apoi, după doi ani, ne-am căsătorit. După trei, a apărut în viaţa noastră Claudia. Ea ne-a arătăt că încă ştim puţine despre iubire, că mai avem multe de învăţat, de trăit, de experimentat, de suferit.

Calea dragostei

Asta e calea pe care am ales-o. Calea dragostei. În orice moment de suferinţă, de durere, de disperare, de tristeţe sau deprimare, tot ce mă ţine în viaţă, motorul fiinţei mele, este dragostea. Doar pentru cei pe care îi iubesc şi pentru cei care mă iubesc mă scol în fiecare zi din pat oricât de rău m-aş simţi, oricât de greu mi-ar fi, oricât de disperată aş fi. Printre lacrimile mele întotdeauna a fost un sărut şi n-aş schimba asta pentru nimic!

Cristina Dinu este psiholog, jurnalist, traducător, fiică, soţie, mamă, prietenă. Cartea ei preferată este „Când terapeuţii ratează", de J.A. Kottler si J. Carlson (editura Catharsis Media), căci a învăţat din ea că greşelile făcute din dragoste pentru Om nu sunt sfârşitul lumii, ci începutul unei fascinante aventuri!

"Aveam 9 ani şi am luat metroul, am cumpărat bilete de tren, am ajuns cu trenul la mare şi m-am dus să mă cazez la hotel. De acolo, voiam să ajung în Anglia cu vaporul. "

"În orice moment de suferinţă, de durere, de disperare, de tristeţe sau deprimare, tot ce mă ţine în viaţă, motorul fiinţei mele, este dragostea."

"Povestea noastră de dragoste începe cu strânsul fiselor ca să vorbim la telefoane publice (se întâmpla prin 1995), cu conversaţii interminabile în Grădina Icoanei. "